În perioada 1980 – 2001, Turkmenistanul a fost condus de Saparmutat Niyazov, mai cunoscut sub numele de Turkmenbasî, un autocrat sinistru care a comis un lung șir de abuzuri asupra propriului popor.
După destrămarea URSS, în 1991, în Turkmenistan au avut loc așa-zise alegeri pe care dictatorul le-a cîștigat cu 98,3%. Procentele halucinante obținute în urma scrutinului l-au încurajat pe noul lider să adopte măsuri îngrozitoare. Imediat a fost aprobată o lege care permitea concedierea oricărei persoane din sistemul public care exprima opinii împotriva președintelui. O altă lege interzicea părul lung și barba la bărbați. Elevele erau obligate să poarte fuste pînă la glezne și bonete. În 1999, Turkmenbasî s-a proclamat președinte pe viață. Începuse să creadă că este de origine divină și pentru că nu putea să dezvolte țara a decis să coboare standardele și să coafeze realitatea. A desființat micile spitale, le-a interzis medicilor să pună diagnostice precum SIDA sau tuberculoză, a redus învățămîntul obligatoriu de la 10 la 9 clase, le-a interzis profesorilor să pună note mici, a interzis baletul, circul și opera. Totodată, a interzis cîinii în capitala țării pentru că nu le suporta mirosul.
În ciuda deciziilor intens criticate de statele democratice, în ciuda abuzurilor teribile, poporul nu s-a revoltat, nu l-a fugărit și nici nu l-a ucis pe Turkmenbasî. Dictatorul a murit la vîrsta de 66 de ani, în urma unui stop-cardiac.
De ce nu s-au revoltat turkemenii? Pe de o parte, de frică, între altele, pentru că tortura era o metodă considerată normală în procesele de interogare și, pe de altă parte, pentru că oamenii au fost momiți. În 1992, Tukmenbasî a adoptat o moțiune prin care întreaga populație primea gratuit electricitate, gaze, sare, benzină. Pîinea era subvenționată. Nimeni nu plătea impozit. Călătoriile cu avionul erau aproape gratuite în interiorul țării.
Dar, în același timp, în afară de capitala Așgabat, unde clădirile erau îmbrăcate în marmură de calitate superioară, celelalte localități se zbăteau într-o sărăcie lucie pentru că țara nu avea bani pentru dezvoltare. Practic din acest motiv s-au închis și spitalele mici. Dacă nu contribuia nimeni, de unde bani?
Iată unul dintre motivele pentru care electoratul din România ar trebui să privească cu suspiciune gratuitățile oferite de aleșii locali.
Primăria Suceava a cumpărat 25 de autobuze electrice și urmează să mai achiziționeze încă vreo 40. După completarea parcului auto, societatea de transport public local va economisi niște bani pentru că nu mai cumpără combustibil. Planul municipalității este să folosească economiile pentru a crește salariile șoferilor, ceea ce mi se pare corect, pentru că oamenii au niște lefuri mizerabile.
Dar, tot municipalitatea vrea să scadă prețul biletului pentru plătitori de la 2,5 lei la 2 lei/călătorie și să le dea abonamente gratuite tuturor pensionarilor, indiferent dacă au pensii de 600 de lei sau de 40.000 de lei/lună. Elevii circulă deja gratuit cu mijloacele de transport ale Primăriei Suceava.
Societatea de Transport aflată în subordinea Consiliului Local nu va pierde nimic, pentru că în contul gratuităților oferite trebuie să primească subvenții de la bugetul local. Practic primăria va lua bani pe care i-ar putea cheltui ca să repare drumuri, să facă curățenie, să investească în infrastructură modernă, să amenajeze locuri de joacă pentru ca o bună parte a populației să se plimbe gratis cu autobuzul. Eu cred că singurul care cîștigă este primarul care oferă gratuitatea, pentru că per total orașul pierde, deoarece rămîne fără o sumă consistentă pe care ar putea să o folosească la dezvoltare.
Lesne de înțeles, dacă cetățenii nu contribuie la buget, atunci degeaba se miră că orașul nu se ridică la nivelul așteptărilor pe care le au în ceea ce privește curățenia și serviciile publice. Degeaba se plîng că primăria construiește mini-zone de agrement și mini-terenuri de tenis.
P.S. Informația conform căreia dictatorul folosea tortura la interogatorii este culeasă din cartea ”Sovietstan”, de Erika Fatland.
Oana Șlemco
Jurnalist
