C-aşa-i votul pe la noi

C-aşa-i votul pe la noi

Alexandru Paziuc – medic psihiatru

Alexandru Paziuc - medic psihiatru
Alexandru Paziuc – medic psihiatru s-a născut pe 11.06.1958; mama a fost casnică; tata a fost croitor; a copilărit la Sighişoara, unde a stat 14 ani; a vrut să se facă psihiatru; s-a făcut psihiatru. Oana Şlemco: Ce voiaţi să vă faceţi cînd eraţi mic? Alexandru Paziuc: Ca orice copil voiam să fac de toate. Mi-a plăcut natura, să stau în mijlocul ei, să meditez. Îmi plăcea să hoinăresc cu cîţiva prieteni prin pădure şi ne plăcea să ascultăm poveştile bătrînilor la un foc de tabără, la stînă. Mi-am dorit să devin medic psihiatru, pentru că am simţit că mintea umană nu este suficient de bine cunoscută şi că acolo este o sursă inepuizabilă de informaţii care ne-ar putea ajuta să ne facem viaţa mai frumoasă şi mai uşoară. Acum, după zeci de ani, consider că, da, am făcut pasul bun. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, poate m-aş apleca mai mult asupra unor lucruri. Care a fost momentul în care aţi spus: da, eu mă fac psihiatru? Eram în liceu şi am avut o întîlnire la clasă cu doamna Suzana Gâdea, care la acea vreme era ministru al Educaţiei. A intrat în clasă cu tovarăşul prim-secretar şi ne-a luat la întrebări. Ce am avut de învăţat pe astăzi? Eu am ştiut să răspund pentru că am fost pe fază. Nu pot să spun că am dat răspunsuri corecte. M-a întrebat care sînt etapele de dezvoltare a biologiei şi i-am dat anii 1848, 1916, 1944, deci practic evenimente istorice care au influenţat cultura şi istoria. M-a întrebat dacă ştiu cîţiva reprezentanţi. Şi, sigur, i-am spus cîţiva paşoptişti şi cîteva personaje din Primul şi cel de-al doilea Război Mondial. Răspunsul a fost mulţumitor pentru doamna ministru. A mai fost o întrebare: dacă ştiu care este cea mai frumoasă grădină botanică din ţară. Atunci, ca să nu fiu pe placul ei, i-am spus grădina botanică de la Cluj. Ea mi-a spus că este o greşeală a noastră, a ministerului, că nu dăm suficiente fonduri la Bucureşti. M-am întrebat unde vreau să dau mai departe. I-am spus că la Medicină. Ea a răspuns, sigur că da, deşi nu prea i-a convenit ei. M-a întrebat ce specialitate cred eu că aş putea să fac. Atunci i-am spus că mie mi-ar place să fac psihiatrie. Moment în care a sărit în sus foarte ofuscată, foarte supărată, încercînd să explice că noi ne aflăm în plin proces de construcţie a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi că în această etapă avem nevoie de doctori care să repare muşchii şi oasele. În momentul acela, în gîndul meu, eu am spus că trebuie să fac psihiatrie cu adevărat. Aceasta a fost prima dată cînd am afirmat clar că mă duc la Medicină. Unde aţi făcut facultatea? La Iaşi, am intrat imediat după ce am terminat liceul. Înainte să urmaţi facultatea de medicină aţi călcat vreodată într-un spital de psihiatrie? Din anul trei de facultate, pentru că aveam dorinţa de a cunoaşte psihicul uman şi mintea, ca şi student am mers împreună cu soţia la domnul profesor Mihai Şalaru şi l-am rugat să ne primească să facem lucrarea de diplomă în hipnoză. Pe mine mă preocupa tema respectivă şi mă preocupă şi acum. Eu, dacă ştiu psihiatrie la ora actuală, o ştiu datorită lui, pentru că ne-a luat ca şi studenţi în anul III de facultate şi făceam cîteodată vizite împreună cu el. Ajungeam la ora 12 noaptea să terminăm vizita în spital, să cheme salvarea şi să ne trimită acasă. Nu am să uit niciodată, el ne-a învăţat că atunci cînd îţi intră o persoană pe uşă tu să poţi să îi pui diagnosticul după cum calcă, cum vorbeşte, cum se uită, cum priveşte. Dacă nu ştii să încadrezi în capitol, atunci mai bine te ridici de pe scaun şi pleci din cabinet. Am ajuns ca practica de vară să o facem la Socola. Medicii psihiatri plecau în concediu, iulie, august, şi noi le ţineam locurile, şi noi făceam foi de observaţie. Nu am să uit niciodată. Acum îmi prinde foarte bine ceea ce noi făceam atunci. Cred că pentru noi psihiatria a fost ca o limbă nouă. Trebuia să stau cu dicţionarul lîngă mine ca să înţeleg anumite cuvinte. Cum am învăţat psihiatria? Profesorul ne-a pus să scriem ce spune pacientul. Şi scriam cîte zece pagini. Numai înjurăturile nu le scriam. În rest, scriam tot. Şi halucinaţiile. Ce au spus părinţii dumneavoastră cînd le-aţi spus că vreţi să vă faceţi medic psihiatru? S-au supărat pe mine. Au spus că lor le-a fost foarte greu să mă ţină la facultate şi cum să mă duc eu să stau între nebuni. Degeaba am încercat să le spun că nebunii ăia, cu ghilimelele de rigoare, pentru că eu nu folosesc termenul de nebun, nu îmi place, sînt oameni deosebiţi cu suflete deosebite în marea lor majoritate. Poate ei au mai mult nevoie de o vorbă bună, de înţelegere şi acceptare. Noi în facultate am învăţat foarte bine. Lucrul acesta a fost şi pentru mine, dar şi împotriva mea. Era în favoarea mea pentru că am considerat că pentru a fi un medic psihiatru bun trebuie să fiu un medic bun în toate. Trebuie să fiu un bun internist, trebuie să ştiu elemente de neurologie şi neurochirurgie, de endocrinologie. Şi eu, şi soţia am învăţat foarte bine. Am terminat cu 9,87. Aveam o notă foarte mare, am terminat al 14-lea pe Iaşi ca şi medie. De ce a fost împotriva mea? Am luat la medie Botoşaniul ca să fim aproape de Suceava şi Iaşi, soţia fiind din Iaşi. Cei trei ani de stagiatură m-au propulsat să fiu directorul Staţiei de Salvare Botoşani. Am avut 100 de şoferi în subordine, 30 de asistenţi, doi doctori, din care unul alcoolic. Am avut peripeţii. Noaptea se închidea curentul. Rămîneam să facem intravenoase la lumînare. Atunci am învăţat foarte mult. Aici fac o paranteză. Am dat secundariatul în 1988, noi am luat secundariatul, şi eu, şi soţia, şi la repartiţie nu mai erau posturi ...

Liliana Agheorghicesei, preşedinta Federaţiei Femeilor de Afaceri

Liliana Agheorghicesei, preşedinta Federaţiei Femeilor de Afaceri
Liliana Agheorghicesei, preşedinta Federaţiei Femeilor de Afaceri s-a născut pe 17.12.1958 în judeţul Botoşani; tata – şef de post în comuna Copălău; mama – asistentă medicală la spitalul din Botoşani; voia să se facă soldat; s-a făcut economistă. Oana Şlemco: Ce voiaţi să vă faceţi cînd eraţi mică? Liliana Agheorghicesei: Am fost un copil rebel, greu de strunit. Voiam să mă fac soldat, să apăr patria. Voiam să mă fac preşedinte, voiam să fiu conducător. Era o perioadă foarte frumoasă. Cum a fost copilăria dumneavoastră? Am avut o copilărie interesantă. Pînă la vîrsta de şapte ani am avut doi părinţi iubitori. După care, eu şi sora mea am rămas cu tata. Părinţii au divorţat. Tatăl meu a fost îngerul nostru păzitor. Ne-a iubit, ne-a divinizat, ne-a format ca oameni. Cu siguranță, am fost un copil atipic. În primul rînd eram fată, dar de multe ori aveam preocupări specifice băieților. Și îi băteam. Doamne, ce satisfacție aveam cînd reușeam să fiu mai tare decît ei. Nu știam eu, atunci, ce e acela „feminism”, dar cred că așa începe. Prin urmare, nu prea mă mir că astăzi conduc o asociație a femeilor de afaceri. Ar fi fost culmea să fie altfel. Dar, să nu creadă cineva că mi-am dorit să fac ceea ce fac astăzi, nici nu aș fi știut să o spun în cuvinte. Pe atunci știam doar că trebuie să fiu în centrul tuturor lucrurilor, fie bine, fie rău. Dacă treaba se mișca, acest lucru se întîmpla și datorită mie. Și nu m-a plictisit nimeni, cum îi plictisesc părinții pe copii în ziua de azi, cu prea multe jucării. Poate că primeam ceva de Moș Crăciun, ceva util, ceva să-mi folosească, fiindcă nu dădea nimeni banii pe fleacuri. E adevărat că, după părerea mea, aveam parcă mai multe obligații decît drepturi. Iar dintre acele obligații, unele erau de preferat. De exemplu, îmi plăcea să mă duc cu vacile la păscut. Asta însemna că am scăpat de cărat lemne în casă, de măturat prin curte, de strîns buruiene pentru animale sau de mers la prășit, cînd am mai crescut. Iar a merge cu vaca pe islaz era o ocupație care avea și părți bune: în timp ce vita își vedea de iarba ei, noi mai jucam o oină, un fotbal sau puneam de „Țară, țară, vrem ostași!”. Nu știu dacă știți cum vine asta, dar era de-a dreptul fascinant, mai ales cînd veneau și verișorii mei, care acceptau să-i „înving în luptă”. Aţi învăţat bine la şcoală? Am învățat bine la școală, dar nu pentru că m-ar fi împins cineva, ci pur și simplu pentru că am putut și pentru că îmi plăcea competiția. Nici măcar nu aveam timp de teme. La cîtă treabă era pe lîngă casă trebuia să scriu după ce se însera. Și-apoi, mai era un lucru: dacă erai premiant, aveai dreptul să mergi în tabără, veneau cîteva bilete la nivel de școală. Sigur, contra cost. Nu prea am înțeles eu de ce nu am putut să merg pînă prin clasa a VI-a. Dar se pare că tata știa ce are pe lîngă casă și a așteptat să mă maturizez un pic. Nu s-a întîmplat. M-am dus acolo, în tabăra de la Răstolnița, și am vrut să le fac pe toate din prima zi, așa că am plecat să prind veverițe prin copaci. Cred că am făcut o mișcare greșită și am căzut. Doamne, ce scandal s-a iscat! Cineva a avut necazuri pentru că nu m-a supravegheat și chiar dacă nu am pățit mare lucru a trebuit să plătesc pentru asta și în restul vacanței am curățat cartofi. Vă puteți imagina că nu am mai „pupat” altă tabără. Aveţi vreun regret? Între regret și eșec am preferat întotdeauna să-mi asum varianta unui eșec. Sînt puternică, știu că pot să mă ridic dacă am căzut. Dar să regret că nu am făcut niște lucruri la timp sau că am ales o variantă nepotrivită, asta niciodată. Eu cred în destin și știu că nimic nu e întîmplător. Orice alegere pe care am făcut-o în viață s-a dovedit a fi o punte de legătură pentru încercările sau oportunitățile ulterioare. Oana ŞLEMCO