Constantin Ciupu – parohul bisericii „Sf. Simion” din Suceava
„Mama mea mi-a spus să nu îi port niciodată pică, pentru că m-a crescut ca atunci cînd plec de acasă să nu îmi pară rău”.
- s-a născut la Suceava, pe 21. 05. 1968, de Constantin şi Elena;
- tata – mecanic auto/şofer;
- mama – casnică;
- a vrut să se facă preot;
- a devenit preot.
O.Ş.: Cum a fost copilăria dumneavoastră?
C.C.: O copilărie densă, plină de obiective în ceea ce înseamnă viaţa şcolară. În acea vreme în oraşul Suceava, nu aş vrea să exagerez, dar o persoană din cinci se cunoşteau, se salutau pe stradă. (…) Programul de şcoală favoriza timpul, ne favoriza pe noi din punct de vedere al timpului liber. Şcoala ne solicita în activităţi extraşcolare, începînd de la ansamblul sportiv, terminînd cu excursiile pe care le făceam în judeţ şi în afara judeţului. Era timp şi pentru învăţătură, şi pentru joacă, şi pentru prietenie.
O.Ş.: Care au fost jocurile copilăriei dumneavoastră?
C.C.: Am făcut grădiniţa în Suceava. O grădiniţă care era plasată pe locul actualului hotel „Bucovina”. Alăturat era un teatru de vară care în 1974 a fost dărîmat. Grădiniţa era mică, avea trei clase. Am avut o educatoare foarte caldă la suflet, era ca o mamă. Era mai mult decît un educator care vine să îşi ţină lecţiile. Era un pedagog care trăia împreună cu noi patru ore pe zi. Doamna Jaucă. Numele mic de botez nu îl ştiu şi nu cred că l-am ştiut vreodată. O doamnă educatoare, un pedagog, un om. Grădiniţa era a jocului. (…) În copilărie mergeam la bunica mea din satul Braşca al comunei Ilişeşti şi mă jucam pe imaş. Mergeam la mama mamei mele. Am fost şi la bunicii din partea tatălui meu, în satul Dealu din comuna Zvoriştea.
O.Ş.: Eraţi un copil poznaş?
C.C.: Eram un copil. Copiii nu îşi dau seama cînd fac pozne. (…) Nu era cel mai fericit caz să verşi o cutie cu lac în gangul casei sau altele care s-au petrecut. Sigur că erau făcute din dorinţa de a vedea cum este. Am făcut baie unor pui. I-am luat de sub cloşcă. Nimeni nu reuşea să pună mîna pe cloşca aia. Am luat doi pui, i-am spălat şi i-am pus la uscat în sobă. Cînd a venit bunicul a întrebat: unde eşti? Şi cînd am auzit şuruiutul curelei cum se desfăcea de la brîu, mi-am dat seama că am greşit.
O.Ş.: Vă mai articula bunicul?
C.C.: Nu. A fost singura dată. Bunicul de pe partea mamei a crescut nouă copii. Nu cred că i-a atins fizic foarte des, dar avea un cuvînd aspru şi o atitudine care sugera această stare.
O.Ş.: Ce voiaţi să vă faceţi cînd eraţi mic?
C.C.: Eu mi-am dorit să fiu preot. Nu ştiam ce înseamnă să fii preot la vîrsta de cinci ani. Am avut parte de o întîlnire fericită cu un domn pe care îl port în suflet ca şi pe alte multe persoane cu care m-am întâlnit pînă acum în viaţă. Domnul Mihai Filip, director la acea vreme la Şcoala Generală nr.1, un om cu un tact deosebit, cu o atitudine foarte deschisă pentru toţi oamenii, dar permanent neuitîndu-şi datoria de formator de oameni. El, într-o zi, întîlnindu-ne pe casa scării m-a întrebat foarte ferm: tu ce vrei să te faci? Nu am ştiut să răspund. Şi el mi-a spus să mă fac preot. Şi atunci mi-a rămas în minte fermitatea lui. (…)
O.Ş.: Proveniţi dintr-o familie de oameni credincioşi practicanţi?
C.C.: Părinţii mergeau la biserică, dar nu aveau o cultură specială pentru mine ca să devin preot. (…)
O.Ş.: Unde aţi făcut liceul?
C.C.: Am făcut clasele I-VIII la Şcoala Generală nr.1, fiind în apropierea casei părinţilor, undeva în apropiere de Dom Polski, pe strada Ana Ipătescu, nr.10, şi clasele a IX-a şi a X-a la Liceul nr.4, la clasa de Electrotehnică, pentru că în acea vreme învăţămîntul minim obligatoriu era de 10 clase. Am parcurs primii doi ani, am dat examenul de treapta a II-a şi l-am luat, iar după aceea, în august, am plecat la Mănăstirea Neamţ pentru a susţine examenul de admitere la Seminar. Asta se întîmpla în anul 1984. În acea vreme, liceele teologice erau în afara învăţămîntului de stat. Adică parcurgeai după cele 10 clase cinci ani de seminar teologic plus facultatea şi în faţa statului erai considerat cu 10 clase. La Neamţ am fost 27 de concurenţi pe un loc, eram din şase judeţe aproape 400 de candidaţi pe 16 locuri. Eu am fost primul din cei aproximativ 400 de candidaţi.
O.Ş.: Cum au văzut părinţii aplecarea dumneavoastră spre credinţă?
C.C.: Părinţii mei au fost foarte bucuroşi cînd în octombrie 1983 le-am spus într-o dimineaţă că m-am hotărît să merg la Seminarul Teologic. În 1982, înainte de a da admitere la liceu, părinţii au organizat un mic consiliu de familie la care am participat împreună cu ei şi cu un verişor de-al meu care era ofiţer în Armata Română şi care avea experienţa disciplinei militare. Atunci am fost întrebat dacă într-adevăr vreau să merg spre preoţie sau să aleg o carieră militară. (…) Am spus că merg la liceu, la sfîrşitul celor zece clase voi da la Seminar şi dacă nu voi reuşi înseamnă că nu am această vocaţie, nu am înclinaţie şi voi merge la sfîrşitul liceului spre şcoala militară. (…)
O.Ş.: Nu cred că a fost uşor la Seminar. Au fost momente cînd aţi vrut să renunţaţi?
C.C.: Nu. Atunci cînd am plecat de acasă, mama mea, nu plîngînd, dar cu ochii umezi, cu un nod de emoţie în gît mi-a spus să nu îi port niciodată pică, pentru că m-a crescut ca atunci cînd plec de acasă să nu îmi pară rău. Acasă am fost format într-o atmosferă de ordine şi disciplină, nu exagerată, dar potrivită pentru drumul pe care mi l-am ales. Cînd am ajuns la seminar eram ca peştele în apă. Se dădea deşteptarea la 5.45 şi culcarea era la ora 21.00, cu program plin ziua. Eu am păcălit sistemul. Nu mă trezeam cu un sfert de oră mai tîrziu ca să înving sistemul, ci mă trezeam cu un sfert de oră mai înainte ca să înving sistemul. Tot timpul, pînă intram la programul de meditaţie la ora 6.30, eram cu un sfert de oră înaintea programului. Asta din anul II de Seminar, cînd mi-am dat seama că pentru a cîştiga timpul meu personal acolo trebuie să îl iau din timpul liber, nu din timpul programului.
(Oana ŞLEMCO)
