”La 1904, Grigorescu avusese o critică excepțională din partea lui Iorga. Iorga sublinia două aspecte importante ale operei pictorului: adevărul, realismul lucrărilor, și-apoi poezia lucrărilor. Sînt extraordinare. Personal, pe mine cel mai mult m-a impresionat desenul. Eu, ca un grafician născut, nu făcut, am admirat unghiurile, punctele de plecare într-un desen, tușa, rafinamentul, conturul. În desen, conturul definește acest domeniu.
Dacă te duci și privești cu atenție, îți amintești de copilăria lui Grigorescu. El era orfan și a crescut undeva pe la Pitaru, în Dîmbovița. Era al șaselea copil. Tatăl său era notar, iar mama croitoreasă. A plecat mama cu copiii în Mahalaua Cărămidarilor din București. El unde să se aciueze, un copil, la anii 1845? Nici nu venise Revoluția de la 1848 și toate activitățile se desfășurau în jurul bisericilor. Erau singurele puncte mai răsărite în mahalale și emanau un mister. Grigorescu era un om profund religios și din cauza asta nici nu a cultivat peste ani o prietenie cu un vecin de-al lui de la Cîmpina, cu Hașdeu. El fiind profund religios, nu suporta manifestările evidente, fățișe, ale lui Hașdeu, mai ales după moartea fiicei acestuia, a Iuliei. Spiritismul era o chestie drăcească, care venea de la Necuratul, nu de la Dumnezeu. În vremea aia erau curente care tulburau mințile oamenilor. Erau fenomene pe care medicina le arunca pe piață, era atractivitatea aia a ineditului din toate domeniile, cum la noi e acum cu Inteligența Artificială. Nu prea înțelege lumea prea multe, dar vorbește despre ea. Și aici imediat se fac taberele. E a lui Dumnezeu, ori e a Diavolului.
Adevărul picturilor lui Grigorescu pe care-l sublinia și Iorga este acest flash formidabil. El are puterea pe care o are un instantaneu realizat de un superfotograf. Grigorescu a fost pictor de front alături de Sava Henția și de Carol Popp de Szathmari. Grigorescu a fost în teatrele de război de la Rahova și de la Smîrdan. Sînt multe lucrări care îmi amintesc de Grigorescu. Mi se învălmășesc în minte toate, fiindcă fac parte din patrimoniul nostru, așa cum Balada ne sună frumos nouă, bucovinenilor, mai ales în Anul Ciprian Porumbescu.
La 10 ani, Grigorescu a fost apreciat pentru talentul său extraordinar de un ceh, un miniaturist, un iconar, un tip care lucra pe lîngă biserica din Mahalaua Cărămidarilor. L-a luat sub oblăduirea lui pe Grigorescu și acesta participa la sesiuni de pictură la biserici. Mergînd în tîrguri, Grigorescu și-a susținut familia. El de mic a avut norocul de a vinde lucrări și a fost descoperit de egumenul de la Mănăstirea Agapia, din județul Neamț. Grigorescu a pictat acolo și a făcut și o școală pentru măicuțe. În perioada cînd avea 20 de ani și a venit la Agapia, cum venea de fapt protipendada, vara, în sezonul estival, de la București, de la Iași, printre vizitatori a fost și ministrul Instrucțiunii Publice și al Cultelor, Mihail Kogălniceanu. Kogălniceanu a rămas trăsnit de ce a văzut și i-a acordat o bursă de studii de 260 de galbeni la Paris. I-a dat banii și Grigorescu a plecat la Paris, unde s-a simțit ca peștele în apă. A fost un om cu o forță fantastică de asimilare datorită talentului, datorită vocației sale excepționale. Kogălniceanu era ministrul lui Cuza și a zis că-i acordă bursa fără să aibă studii secundare sau superioare în domeniul artelor. Iată că un talent din ăsta a pus în umbră lipsa unor etape regulamentare, instituționale, legale. A fost excepția care confirmă regula. A fost și ochiul extraordinar al lui Kogălniceanu”. Mihai Pînzaru-PIM, în contextul în care Muzeul de Istorie din Suceava găzduiește pînă pe 3 septembrie o expoziție cu 77 de tablouri ale lui Nicolae Grigorescu.
