„Eu sînt unul dintre admiratorii școlii poloneze de caricatură și am fost influențat în direcția dezvoltării pasiunii mele. Și din punct de vedere estetic m-a satisfăcut perfect oferta școlii poloneze, o școală sintetică, o școală bazată pe caricatura fără cuvinte, folosind simboluri, semne și alte tehnici. Școala poloneză este o școală rafinată și bazată pe multă cultură, pentru că la ora actuală există o explozie în lume. Toți cei care mîzgălesc ceva se simt caricaturiști. Cînd îi iei, însă, la întrebări nu știu să-și ordoneze o tematică și să-și demonstreze rădăcinile culturale. Normal că sita cerne și rămîn cei care într-adevăr au ceva de spus în arta caricaturii. Școala poloneză de caricatură a scos o revistă foarte importantă denumită <Spilke>, care înseamnă ace cu gămălie. Un corifeu al școlii poloneze a fost Eryk Lipinski. Lipinski avea un echivalent în caricatura românească în Eugen Taru. Eugen Taru, care a fost laureat al Premiului de Stat pentru caricatură, mare ilustrator. Lipinski are un muzeu al caricaturii varșoviene care-i poartă numele după dispariția sa. Eu am fost în Polonia cu lucrări de mai multe ori, prima dată în 1973. Am fost invitat la o bienală la Cracovia. Am plecat cu o delegație condusă de Albert Poh de la revista <Urzica> și am primit un premiu. Mi s-a zis că a impresionat stilul meu unic în grafică. Am mai luat un premiu la Lehnitz, în 1985. Am făcut parte din juriu și pentru că aveam dreptul la un însoțitor am fost cu un tînăr caricaturist la acea vreme, George Ostafi – OST, Dumnezeu să-l odihnească. A văzut și el ce înseamnă pulsația unui festival internațional. Pentru George a fost un lucru extraordinar. La fel de bine l-am promovat și la nivelul revistei <Secvența>, care se făcea la Costinești, la Festivalul de Film pentru Tineret. În revista respectivă era o rubrică de umor pe care o susțineau caricaturiștii. Tot așa, l-am invitat pe OST și el a stat nopți în redacțiile de la Costinești”. Mihai Pînzaru-PIM.
