În aceste zile asistăm la o agresiune militară fără precedent a Federației Ruse asupra Ucrainei, începută cu operațiuni care într-o primă fază vizau doar Donețk-ul și Lugansk-ul, regiunile estice aparținătoare statului ucrainean independent. Simbolic, aceste regiuni au făcut parte din Nova Russia (care ar putea include și Odessa), parte a unui plan urmărit de către Vladimir Putin.
Această invazie militară rusă în Ucraina reprezintă o acțiune amplă, premedită în laboratoarele Kremlinului și care, se pare, dorește să anihileze în mod abrupt orientarea proeuropeană a Ucrainei, respectiv integrarea acesteia în NATO și UE. Anterior, în 2014, Rusia lui Vladimir Putin a anexat peninsula Crimeea, încălcînd la vremea respectivă aproximativ 12 tratate internaționale. SUA și Uniunea Europeană au reacționat prin aplicarea de sancțiuni economice Federației Ruse, în 2015 au fost semnate Acordurile de la Minsk, prin care, cel puțin pînă zilele trecute, conflictul din așa numitele republici separatiste a fost înghețat. Pretextul oferit de către Vladimir Putin pentru invadarea teritoriului independent ucrainean a fost motivat oficial de către nevoia de protecție a separatiștilor ruși trăitori în Donețk și Lugansk, care între timp au proclamat cu sprijinul Moscovei două republici populare, recunoscute ca atare, zilele trecute, în mod oficial, de către Duma de Stat a Federației Ruse.
Identificăm în discursul rostit de către Putin cu prilejul acestor evenimente unele formulări și stereotipuri comune prezente în frazele rostite în cursul secolului XX de către dictatori precum I. V. Lenin, I.V. Stalin și chiar, neverosimil pentru secolul XXI, Adolf Hitler. Este vorba în primul rînd despre clamarea de către Putin a nevoii de pace, stabilitate și securitate în statele învecinate Rusiei, în primul rînd în Ucraina. Pentru a-și justifica operațiunile militare, Putin a făcut recurs, inclusiv la istorie, însă distorsionată, manipulatorie și adaptată nevoilor și intențiilor belicoase ale Kremlinului. Între acestea, formularea potrivit căreia ucrainenii sînt tot una cu rușii, desprinsă parcă din frazeologia utilizată de către Lenin și mai apoi de Stalin.
Să ne înțelegem, spațiul etnic ucrainean este reprezentat de arealul marginal aparţinînd Galiţiei, Slovaciei, Cehiei, Ungariei şi, desigur, vestului Ucrainei actuale. Istoria Ucrainei este una foarte veche, deși adesea, din ignoranță sau răuvoință, ea este confundată cu istoria Rusiei și, prin urmare, tratată la comun. Kraina înseamnă în realitate ţară de margine, însă nu faţă de Moscova – cum eronat explică anumite texte ruseşti -, ci în raport cu Vilnius, capitala Marelui Ducat al Lituaniei. În secolul al XVII-lea termenul s-a generalizat şi răspîndit asupra teritoriilor controlate de către hatmanul Bogdan Hmelniţki. Sintagma de ruteni a rămas astfel în uz numai pentru ucrainenii din Galiţia, Bucovina, nordul Ungariei, inclusiv partea de vest a Ucrainei. Românii i-au numit ruşi pe locuitorii Galiţiei (Haliciului) cu referire la ucraineni, precum şi cei din Podolia, în cazul ucrainenilor din Ucraina (Malorusia) istorică folosind etnonimul de maloruşi şi chiar pe acela de cazaci. Identitatea ucrainenilor s-a dezvoltat începînd cu secolul al XVI-lea, iar a rușilor odată cu Rusia imperială.
Ucrainenii și rușii își au originea comună în perioada Rusiei Kievene (sec. X – XIII), cunoscută şi sub sintagma de „perioada tuturor rușilor”. În viziunea istoriografiei ucrainene, un rol important îl are Istoria Ucrainei (Toronto, 1988, reeditată de mai multe ori pînă în prezent), scrisă de către savantul Orest Subtelny. Acesta revalorizează moștenirea Rusiei Kievene, înțeleasă drept o ,,creație și o moștenire ucraineană”, acest prim regat fiind succedat de un al doilea aparținînd prinţului Danylo Halytskyi, de Galiţia-Volînia. Ulterior și-au construit treptat o identitate diferită de aceea pe care în aceste zile le-o atribuie în mod eronat, Kremlinul. În 1648 cazacii ucraineni s-au revoltat împotriva polonezilor, plasîndu-se sub protecția rușilor (1654, Tratatul de la Pereiaslav), care le-au garantat autonomia internă. Cu acest prilej, hatmanul Hmelnițki a jurat credință țarului Alexei de Romanov, momentul devenind astfel unul de referință în istoria Ucrainei.
Kremlinul deturnează, însă, cu bună știință acest moment istoric, Putin menționînd unirea frățească dintre ruși și ucraineni, o unire care, în realitate, n-a avut loc. Restul teritoriilor ucrainene s-au aflat pentru secole bune sub administrația statului polonez. Rușii nu și-au respectat însă angajamentele luate prin acest tratat. Frontierele politice n-au determinat graniţele lingvistice, iar două limbi slave (ucraineana şi belarusa) au putut să se dezvolte în cadrul Marelui Ducat Lituanian (populaţia ucraineană a evoluat între limite statale discontinue). Acest fenomen a determinat şi o evoluţie lingvistică particularizată, în mod firesc avînd loc şi primele separatisme: în 1569 ucrainenii şi bieloruşii s-au separat prin graniţele stabilite în Coroana poloneză şi Marele Ducat al Lituaniei, apariţia şi dezvoltarea în Ucraina a cazacilor cu propria lor cultură identitară, renaşterea Kievului drept centru cultural important, aspecte care au contribuit la separarea ucrainenilor din interiorul Coroanei poloneze de cei din Marele Ducat al Lituaniei. Limba ucraineană a evoluat, în principal, datorită contribuţiilor fundamentale aparţinînd lui Taras Sevchencko, Yuri Fedkovici, Ivan Franko, Mihail Dragomanov, Mykhaylo Kotsiubynsky ş.a. Ulterior, Ucraina a fost integrată în Imperiul Rus, iar identitatea statală ucraineană a fost dezvoltată prin intermediul statului hătmănesc al cazacilor.
O analiză riguroasă a relațiilor ruso-ucrainene în timp ne dezvăluie o influenţă puternică a Imperiului Rus asupra evoluţiei statalităţii, spiritualităţii şi culturii Ucrainei. Odată cu desființarea Hatmanatului cazacilor zaporojeni, ucrainenii au fost integrați în Imperiul Rus. Cîțiva ani mai tîrziu (1775), Secea Zaporojeană a fost distrusă de către armatele ţariste, ucrainenii fiind supuşi unor atrocităţi teribile. Şcolile în limba ucraineană au fost închise, cultura şi educaţia fiind supuse unui proces complex de rusificare. Între 1654-1795 ucrainenii uniți au revenit sub presiunea Rusiei la ortodoxie. O activitate intensă în favoarea creării unei Ucraine independente s-a desfăşurat în Galiţia poloneză şi Bucovina Habsburgică, cele două provincii care urmau să constituie la un moment dat o singură entitate etnopolitică. Împărțirile succesive ale Poloniei (1772, 1793 și 1795) au plasat întreaga Galiție sub administrația Imperiului Austriac/Austro-Ungar pînă în 1918. Dezvoltarea puternică a naţionalismului la începutul, dar mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a motivat formarea unei conştiinţe naţionale proprii şi în cele din urmă a condus şi la apariţia unui stat de sine stătător în 1918. Lviv-ul a reprezentat un centru politic, cultural, spiritual, economic și administrative al ucrainenilor de vest.
Dezvoltarea conştiinţei şi a limbii literare ucrainene, separarea de Rusia şi influenţa acesteia o reprezintă evenimente şi procese sensibile şi complicate, vizibile în cursul secolului XIX şi începutul secolului al XX-lea. „Intelighenţia” ucraineană formată în mare măsură din cărturari (scriitori, poeți, pictori, oameni politici, ziariști) şi-a asumat sarcina dezvoltării sentimentului şi a spiritului naţional identitar. Înainte de 1914 s-a dezvoltat o puternică atitudine şi mişcare radicală ucraineană (simultan antirusă) prin activitatea lui Ivan Franko, Mihailo Pavliuk şi Youlian Bachynskyj. Moscova n-a privit niciodată cu ochi buni încercările ucrainenilor de a-și forma un stat propriu, reacționînd de fiecare dată cu multă duritate. Între timp, izbucnirea revoluţiei bolşevice a accelerat preocupările privind unirea teritoriilor ucrainene aflate sub administraţie rusă într-un singur stat. Ucraina Vestică/Occidentală a beneficiat de puternice influenţe civilizatoare occidentale venite din partea culturii central – europene, în vreme ce Ucraina Estică a fost puternic supusă unei presiuni de factură rusă, fapt care şi-a pus puternic amprenta asupra destinului şi construcţiei naţiunii ucrainene, vizibilă inclusiv în zilele noastre.
Republica Populară Ucraineană a fost proclamată la Kiev în martie 1917. În iulie 1917 Rada i-a încredinţat lui Volodymyr Vynnychenko, un scriitor foarte talentat, vorbitor de rusă și ucraineană, sarcina conducerii guvernului. Republica Populară controla doar cinci gubernii – Kiev, Chernihiv, Poltava, Podolia și Volînia. Cu acest prilej, artistul Heorhi Narbut a desenat stema ucraineană (un trident împrumutat de pe monedele bătute de către prințul Vladimir al Kievului și portretul unui cazac care semnifica moștenirea Rusiei Kievene și a Hatmanatului căzăcesc). Cele două culori ale steagului ucrainean, albastru și galben, aparțineau Galiției și semnificau unitatea teritoriilor ucrainene. Revendicarea unor regiuni estice, Harkov, Herson, dar și zone din Taurida, Kursk și Voronej colonizate cu etnici ucraineni a generat tensiuni între guvernul de la Kiev și cel bolșevic de la Petrograd. La 24 decembrie 1917 a fost proclamat un nou stat, Republica Populară Ucraineană a Sovietelor. La 25 ianuarie 1918, Rada a proclamat prin vocea lui Mihailo Huszewski Republica Ucraineană „liberă şi suverană”. Controlul și autoritatea Republicii Ucrainene s-au extins și asupra Harkovului, Ekaterinoslavului, Hersonului șI Tauridei (Crimeea). Pentru prima dată, Ucraina s-a distanțat în mod oficial de Rusia. În fața ofensivei bolșevice, guvernul ucrainean s-a retras în regiunile vestice, semnînd o pace cu Puterile Centrale. Conform prevederilor tratatului de la Brest – Litovsk (3 martie 1918), bolşevicii au fost nevoiţi să recunoască independenţa Republicii Populare Ucrainene. Între timp, germanii au dizolvat Rada și l-au adus la putere pe hatmanul Pavlo Skoropadski în fruntea unui Hatamanat. Deși nu era un vorbitor foarte bun de ucraineană, el a reușit să introducă limba ucraineană ca limbă oficială în sistemul de învățămînt. Hatmanatul a durat doar pînă la sfîrșitul Primului Război Mondial. El a fost înlocuit de către un Directorat condus de către Volodymyr Vynnychenko. Acesta a reînființat Republica Populară Ucraineană.
La 13 martie 1918, armata bolşevică a impus la Harkov un „guvern sovietic ucrainean”, care a proclamat Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Limba rusă a redevenit limbă oficială a Ucrainei, iar țăranii ucraineni au fost obligați de către detașamentele militare bolșevizate să se înscrie în ferme colective. Pentru Moscova, Ucraina a fost dintotdeauna de o importanță vitală (lucru care se vede și în aceste zile), astfel încât s-a concentrat pe recuperarea controlului asupra acesteia, utilizînd toate instrumentele și forțele represive pe care le avea la îndemînă. În Galiția, ucrainenii au purtat un război sîngeros cu armatele poloneze. La 1 noiembrie 1918 au reușit să înființeze Republica Populară a Ucrainei Occidentale, sub conducerea avocatului Evgheni Petrusevici. La 3 ianuarie 1919 a fost proclamată unirea celor două Ucraine (de la Lvov – UNR şi Kiev – ZUNR). Unirea a fost oficializată la 21 ianuarie 1919, cele două entități funcționînd – în continuare – cu administrații și armate proprii. Unirea celor două Ucraini a avut mai mult o valoare simbolică, de reper identitar. Estul Ucrainei intrată sub administrația bolșevicilor a devenit Republica Sovietică Ucraineană, fiind (alături de Rusia, Belarus și Transcaucazia) una dintre fondatoarele Uniunii Republicii Sovietice Socialiste – URSS (1922). Milioane de ucraineni care s-au opus sovieticilor au ajuns în lagărele de muncă forțată de la Canalul Marea Albă sau în minele de aur din Magadan, din nordul sălbatic, înfruntînd temperaturi extrem de scăzute. Ucraina a plătit un tribut enorm celui de-al Doilea Război Mondial, 10 milioane de ucrainieni murind în timpul luptelor, alte 10 milioane rămînînd fără case. Evoluția Ucrainei în cadrul Uniunii Sovietice reprezintă un subiect important pentru înțelegerea destinului acesteia. După moartea lui I.V. Stalin, la 6 martie 1953, a urmat un proces de destalinizare la nivelul URSS și a statelor satelite, în cadrul căruia Nikita Hrușciov a devenit secretarul general al PCUS din URSS. Hrușciov s-a făcut remarcat prin măsurile dure adoptate pentru sovietizarea completă a Ucrainei, stimulînd controlul partidului unic asupra tuturor sferelor vieții politice, sociale și culturale. O nouă foamete – după Holodomorul dintre 1932-1933 instrumentat de Stalin care a produs moartea a 4,5 milioane de ucraineni – a făcut alte sute de mii de victime în rîndurile ucrainenilor între anii 1946-1947. În timpul Uniunii Sovietice, Crimeea a fost stimulată de așezarea a numeroși etnici ruși din diferite regiuni ale Rusiei, care au devenit între timp majoritari. La 19 februarie 1954, Nikita Hrușciov, devenit între timp președintele URSS, a transferat Peninsula Crimeea Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene. Ucraina a fost „grînarul URSS-ului”, așa cum am mai afirmat, avînd foarte mult de suferit în timpul regimului comunist, în timp, mai cu seamă în teritoriile vestice, dezvoltîndu-se un puternic sentiment identitar ucrainean.
În 1989, regimurile comuniste din arealul Europei Răsăritene, Centrale și de Sud-Est s-au prăbușit, lumea configurată bipolar evoluînd în mod neașteptat spre unipolitaritate. La 24 august 1991 Ucraina și-a proclamat independența, aceasta fiind recunoscută de către comunitatea internațională. Societatea civilă ucraineană a fost una deosebit de activă și și-a afirmat în permanență opțiunea proeuropeană. Piața Independenței (Maidan) din Kiev a devenit un simbol al luptei ucrainenilor pentru libertate și demnitate socială și politică. Evoluțiile din Ucraina au fost întotdeauna urmărite cu cea mai mare atenție de către Federația Rusă. Unul dintre cei mai avizați geopoliticieni la nivel Mondial, americanul Robert D. Kaplan, susţine într-o carte recent tradusă şi în limba română că dezmembrarea URSS în 1991 a condus la situaţia în care „Rusia s-a văzut redusă la dimensiunile ei cele mai mici, de dinaintea domniei Ecaterinei cea Mare”. Robert D. Kaplan crede şi că, deşi preocupat tot mai mult de situaţia din Asia, „Putin nu a renunţat cu totul la dimensiunea europeană a geografiei ruse. Dimpotrivă, concentrarea asupra Ucrainei ca parte dintr-un efort mai vast de refacere a sferei de influenţă ruseşti în zonele învecinate Rusiei demonstrează dorinţa lui ca Rusia să se ancoreze în Europa, fie şi în termini nedemocratici”. Lucrarea pune în evidenţă şi faptul că „Ucraina reprezintă statul-pivot care în sine şi prin sine transformă Rusia”, precum şi faptul că, „învecinîndu-se cu Marea Neagră la sud şi cu fostele ţări-satelit est-europene la vest, simpla independenţă a Ucrainei ţine Rusia în mare măsură în afara Europei”. Subliniem aici că această evaluare e recentă a relevanţei geostrategice a Ucrainei (evaluare care pune în lumină, chiar dacă în mod indirect, o parte importantă dintre sursele agresiunii Rusiei în Ucraina în aceste zile), este întemeiată, în linii mari, pe construcţia conceptuală pe care o propunea, încă din a doua jumătate a anilor 1990, polonezul Zbigniew Brzeziński. Descurajarea nu înseamnă însă doar pregătiri consistente şi credibile pentru folosirea, la nevoie, a forţei militare, ci şi exprimarea în spaţiul public, în termeni lipsiţi de orice echivoc, a voinţei politice de a reacţiona la agresiune şi/sau la escaladarea presiunilor asupra unor ţări aliate şi partenere. Agresiunea militară a Rusiei împotriva Ucrainei se desfășoară conform unui scenariu bine pus la punct în laboratoarele Kremlinului. Moscova încalcă astfel în mod brutal suveranitatea și independența unui stat, care, deși nu face parte din NATO sau UE, și-a afirmat constant obiectivele sale euroatlantice. Șcene vmerlă Ukraiina (Ucraina încă n-a murit) reprezintă Imnul Național al Ucrainei, îndeamnă la speranță, rezistență și încredere, de această dată în fața invadatorilor ruși. În aceste zile nu putem previziona cum se va încheia agresiunea militară a Rusiei în Ucraina. Textele invocate de către Vladimir Putin sînt integral neadevărate, iar acțiunile militare ruse în sine nu reprezintă decît agresiuni condamnate de către legile dreptului internațional asupra unui stat liber și suveran. Vladimir Putin manifestă un comportament specific unui țar, încercînd să realizeze în secolul XXI, ceea cea a reușit Ecaterina cea Mare, în secolul XVIII, respectiv Nova Russia, prin desprinderea violentă a unor teritorii din estul și sudul Ucrainei. Acțiunile Kremlinului nu reprezintă altceva decît o acțiune violentă împotriva unei Europe democratice, care trebuie să-și asume recuperarea păcii și a stabilității într-un areal atît de frămîntat.
Profesor doctor în istorie Daniel Hrenciuc
