”Acum am început, deși vă povesteam mai devreme că am o problemă cu un ochi, ceva necazuri, am început să citesc <Templul Umbrelor. Minciuna lui Michelangelo>. Este o carte nou apărută aparținînd unui autor român, Igor Bergler, cel care a scris și <Biblia Pierdută> și care mi-a plăcut foarte mult. Gîndindu-mă că este cam în aceeași tentă, mi-am dorit foarte mult cînd am văzut-o la raft, chiar de un an în magazinele mari din Suceava și, chiar dacă lucrez în bibliotecă, uneori mai fac și astfel de lucruri – să îmi cumpăr o carte a mea. Adică, dacă mi se pare ceva care e interesant… Pe urmă o donez bibliotecii, pentru că, da, într-adevăr, trebuie să recunosc, ne dăm seama cu toții – generațiile actuale nu mai sînt generațiile de altă dată care să aibă casa plină, un perete întreg cu biblioteci cu carte. Avem fiecare 15, 20, 100 de cărți, dar nu ca altă dată, cînd erau mii de cărți în casele părinților noștri. Eu, lucrînd în bibliotecă, întotdeauna am grijă ca și în bibliotecă să fie ceva: dacă am achiziționat eu, nu are rost să o țin acolo, în rafturi, fiindcă știu că se perimează. Am avut <n> situații în care doritorii au vrut să doneze către noi și din ceea ce putem noi selecta, fiindcă se îngălbenesc, se fac maro la cotor, noi nu le putem pune în circulație publică, rămînem, de fapt, cu 10-15% din ceea ce ei donează, fiindcă nu se poate pune în circulație efectiv. Cartea depozitată la raft foarte mulți ani și neumblat la ea, din păcate devine maculatură dintr-un anumit punct de vedere, nu poate fi pusă în circulație publică într-o instituție publică. Cineva, acasă, poate să o facă. Chiar discutînd și cu bibliotecari din biblioteci mici, ne-au rugat să avem în vedere ca atunci cînd facem, uneori, transfer de donații, dacă noi dispunem de acele volume, de acele cărți, ne-au rugat să avem în vedere acest aspect.
(Cît despre audiobook-uri, avînd în vedere problema sa la ochi), nu sînt adeptul lor. Am încercat o dată, de curiozitate, fiindcă băiatul meu se apropia de Bacalaureat. Avusese nevoie de o carte, m-a rugat să i-o aduc de la bibliotecă, i-am adus-o. Vreo două zile l-am văzut că citește efectiv din carte, a treia, a patra zi am văzut că nu mai citește, cartea stă bine-merci pe noptieră și el stă cu căștile pe urechi… L-am întrebat dacă a terminat de citit romanul respectiv și mi-a zis: <Și acum citesc>. Mă gîndeam că mă ia peste picior, că glumește. Și-a scos o cască și mi-a dat să ascult. Și, într-adevăr, e o chestie interesantă, nu pot să spun că nu. Adică, pentru unii, mai ales cei din generația tînără, este foarte interesant. Chiar și pentru unii care au anumite probleme, cum e cazul meu, spuneam acum, poate fi o variantă interesantă, dar încă nu mă pot rupe de modul cum am fost învățat anterior. Dar, dacă, Doamne ferește, această problemă persistă o perioadă mai îndelungată – eu îmi doresc, evident, să nu – e posibil să abordez și această variantă, fiindcă, recunosc, este o modalitate mai ușoară, dar nu te pune în contact cu cartea pe care o simți, o pipăi, o miroși”. Gabriel Cărăbuș, managerul Bibliotecii Bucovinei ”I. G. Sbiera” Suceava.
