La începutul acestei luni, sucevean Florin Senciuc a împlinit 25 de ani de cînd s-a stabilit în Statele Unite ale Americii. Acesta, care în prezent lucrează la o firmă de distribuție a aparaturii medicale și ”bate” frecvent drumurile SUA, dar și ale Canadei, a primit cetățenia în 2008.
Evenimentul hotărîtor
(Cînd au trecut 25 de ani?) Da, bună întrebare și grea, în același timp, pentru că uite, pe data de 2 iunie 2000 am aterizat în Statele Unite, în orașul Chicago. Și apoi din Chicago am mers spre Indianapolis, unde am rămas pînă ziua de astăzi. Un sfert de veac de America, nici nu știu cum a trecut timpul ăsta. Trebuie să recunosc că n-am crezut niciodată că o să ajung în postura asta. Adică, nici nu mi-am planificat, și dacă tot am amintit de treaba asta, niciodată n-am avut de gînd să vin în America. Pînă în 2000, cînd am ajuns aici, chiar am întrebat soția și nu o dată am zis: <M-ai auzit tu vreodată vorbind ceva de America, măcar o aluzie ca aș vrea să vin să vizitez? Niciodată>. Și uite că s-a ivit ocazia, iar cînd am decis să rămîn în Statele Unite a fost inițial pentru o perioadă de doi – trei ani, chiar așa vorbisem cu soția, să strîngem niște bani, ca orice român care pleacă în străinătate sau, mă rog, care făcea treaba asta la începuturi, să strîngem un ban, pentru că noi stăteam… Am stat pe Jean Bart (în cartierul sucevean Burdujeni – n.r.) și aveam o garsonieră sau o cambuză, cum îi spuneam noi, de șase pe patru, acele de garsoniere confort IV, alea muncitorești, lîngă gară. Și a venit evenimentul care a transformat efectiv, a schimbat lumea, și aici mă refer la evenimentul din 11 septembrie 2001. Și atunci a fost momentul cînd am luat decizia de comun acord cu soția și după aia am consultat o doamnă avocată – care sînt șansele dacă doresc să rămîn în Statele Unite? Atunci cînd s-au întîmplat atentatele respective am discutat cu avocata și am întrebat-o: <Dacă doresc să rămîn aici, care ar fi căile legale?>. Mi-a zis: <Sincer să spun, și eu ca avocat pe probleme de emigrări nu pot să zic absolut nimic în momentul de față, pentru că totul este în schimbare, așa că… Singurul lucru care îl spun cu certitudine este că dacă pleci din Statele Unite acum, în momentul ăsta, șansele să te mai întorci înapoi sînt aproape nule>. Și eu înțeleg foarte bine de ce a spus asta, pentru că la momentul respectiv totul era suspendat. Pentru că ea spusese la un moment dat: <Nici eu nu știu exact în ce mod se vor transforma legile emigrării>. Și, într-adevăr, a avut dreptate, pentru că a fost o perioadă de vreo șase luni, un an de zile, în care nimeni nu știa nimic. Trebuia să depui dosar, trebuia să… Și apropo la dosar, n-am să uit niciodată chestia asta. Mi-au făcut analizele, am făcut la un doctor autorizat de cei de la emigrări, am făcut toate analizele, inclusiv la sînge, inclusiv cu astea cu vaccinări, deoarece a trebuit să aduc fișe. Mă rog, a durat foarte mult. Eu am luat cetățenia în 2008, în luna iunie.
Drumul către California s-a oprit la Indianapolis
(De ce ai ales Indianapolis și de ce ai rămas acolo?). O perioadă bună din timp, nici nu m-am gîndit la treaba asta de ce am rămas acolo, dar după aia am realizat de ce. Totul a pornit de la o acțiune a Săptămînii Tineretului în Suceava. Se făcea prin anii `90 spre 2000. Se făcea o acțiune care era finanțată de Ministerul Tineretului la nivelul fiecărui județ. Eu eram cu Cercetași României și făcusem o activitate din asta în parcul Universității. Instalasem un cort, iar domnul Gheorghe Flutur, care era șeful Inspectoratului Silvic la vremea respectivă, ne ajutase cu niște chestii acolo – niște lemne și aveam un cort care stătea permanent acolo. Și am aflat de o chestie de <Work and Travel> în Statele Unite. Era pentru studenți. Varianta scurtă este că am zis, deși nu sînt student, n-am fost student niciodată, pentru că nu aveam timpul fizic necesar pe perioada verii ca să mă prezint la examene, am zis: <Hai, domnule, să depun și eu dosarul, poate, poate>. Vreau să-ți spun că prima dată cei la ambasadă m-au refuzat, dar la a doua încercare a mers. Am depus dosarul în 1999, iar în 2000 trebuia să merg în California să lucrez într-o tabără cu copiii, pe timpul verii. M-au sunat la un moment dat cei din Indiana, din Indianapolis, și mi-au oferit ei varianta. Și le-am spus: <Domnule, dar m-au chemat cei din California, au plătit bilet de avion, au plătit…> <Nu. Lasă că avem noi grijă de asta>. Și ei au discutat și m-au transferat. Și de la Chicago, în loc să mă duc spre California, uite că am venit la Indianapolis și am rămas aici. De ce am rămas la Indianapolis? Eu bănuiesc, adică nu am altă variantă, nu am găsit alt răspuns, pentru că în momentul în care m-am hotărît să rămîn și să urmez procedura legală pentru a deveni cetățean american am vrut să fiu cît mai ocupat, să nu pierd timpul de pomană. Și mi-am luat ba un serviciu, ba al doilea, ba al treilea. Și uite că mai o zi, mai o lună, mai un an au trecut anii și nu am mai avut timp să mă gîndesc să plec unde sînt comunitățile mari de români, gen Detroit sau Chicago. Mergeam, vizitam, pentru că am prieteni și acum acolo, dar să mă mut cu totul, nu.
”Al Bundy” cu trei locuri de muncă simultan
(În cîte locuri ai lucrat?) Am lucrat, cred că în peste zece locuri. Uite că nu le-am numărat, dar zic că s-au adunat ceva. Nu vreau să fac acum inventarul, dar vreau să-ți spun că am avut și cîte trei servicii simultan. Deci, opt ore vindeam șoșoni, eram Al Bundy. Făceam comision bun atunci, din cinci ani cît am lucrat acolo trei ani am primit diploma de cel mai bun vînzător și eram doar emigrant. Abia vorbeam în engleză. Ce vremuri… Dar am lucrat în același timp part-time, așa, cînd și cînd, la o benzinărie care era lîngă mine. Țin minte că șeful de acolo mi-a zis la un moment dat, după vreo doi ani: <Am crezut prima dată cînd ai venit și ai întrebat de muncă că mă iei la mișto>. Zic, <de ce, că doar am vorbit frumos>. Zice: <Nu, nu, faptul că ai venit îmbrăcat în costum, cămașă, cravată, să vii să lucrezi la stație de benzină, am crezut că mă iei la mișto. M-am convins eu după aia, dar aia a fost prima chestie>. Iar la început, chiar primul serviciu l-am avut ca bucătar. Pe tura de noapte făceam curățenie, dar după aia m-a transferat bucătar, pentru că aveau lipsă la bucătari. Cu toate că le-am spus că nu le am cu bucătăria, dar au zis <las` că te învățăm noi>, la un lanț din ăsta de restaurante foarte bun și destul de cunoscut, îi spune Cracker Barrel. Acolo am lucrat vreo șase luni, dar a trebuit să abandonez, pentru că nu aveam timpul fizic necesar să fac naveta. Pentru că neavînd mașină pînă în 2001, în ianuarie, din 2000, din august, cînd am început eu să lucrez, august-septembrie, eu am făcut naveta cu transportul în comun și ăștia stau cam prost la nivelul ăsta. Am lucrat la un aprozar unde așezam și făceam curățenie pe acolo. După aia am lucrat la benzinăria asta, după aia am lucrat ani de zile la un cinematograf și am văzut filme cît nu a văzut nimeni din neamul meu. În sensul că aveam gratuit și mergeam în ziua mea liberă, dacă aveam o zi liberă, mergeam de dimineață pînă seara și mă uitam la toate filmele care erau atunci.
(Și acum lucrezi la o firmă de distribuție a aparaturii medicale).
Da, am făcut șapte ani luna asta, lucrez cu normă întreagă, pentru că am mai lucrat vreo doi-trei ani înainte. Eram la dispoziția lor, de genul că mă anunțau cu o zi-două înainte: <Domnule, poți lucra weekendul ăsta?>. Și mergeam, lucram cu ei, dar acum șapte ani, pe vremea asta, în iunie 2018, șeful de atunci mi-a zis: <Domnule, îți plătesc salariu cît vrei, așa, negociem, plătesc hotel, plătesc tot. Numai că am nevoie de o persoană ca tine, care să meargă de luni pînă vineri pe drum>. Și uite că sînt și în ziua de azi la compania asta, dar în același timp lucrez de 19 ani, că tot m-ai întrebat de locuri de muncă, la hotelul Conrad din Indianapolis, parte din corporația Hilton, unde am început pe 1 martie 2006. Și sînt în echipa celor care au deschis hotelul, care mai sîntem acum cred că vreo șase, șapte oameni care au mai rămas. Încă lucrez acolo, încă… Ca să nu mai zic că între timp am lucrat și la FedEx. Am lucrat doi ani, 2005-2007, tot de-a lungul și de-a latul Americii, făcînd livrări.
Țara realizărilor și țara care nu se uită
(Florin, crezi că dacă ai fi rămas în țară, realizai ce ai realizat acolo?)
Sub nici o formă. Noi discuțiile astea le avem la modul foarte serios. Le avem cînd ne adunăm toată familia. Tradiționala masă în familie. Cel puțin de două – trei ori pe lună. Și avem discuții de genul: <Rămîneam în România, ce făceam?> Niciodată nu s-a pus problema, nici măcar în glumă să spunem că ajungeam la nivelul de jumătate, măcar la 50% din ce am realizat. Am realizat prin munca noastră, am realizat familia, deci mă uit la junioară ce-a făcut cu soțul ei. Au făcut, de exemplu, cînd au venit aici, junioara a făcut facultatea de la zero, deși era la SNSPA, făcuse primul an acolo. Nu i-a fost ușor, dar uite că s-au adaptat foarte bine. Trebuie să recunosc că născîndu-se cei doi nepoți aici am avut o perioadă la început, cînd spuneam că natural să fi fost toate chestiile astea să se fi întîmplat în România. Dar, ca om care am luat-o de la zero, care fără cunoștințe, fără… a fost un moment, trebuie să recunosc, cînd am luat decizia, prima dată cînd am luat decizia să rămîn în Statele Unite am zis: <Senciuc ești singur, n-ai nevastă, n-ai copil, n-ai pe nimeni, nici tu tată, nici tu mamă. Ei, acu să te văd eu tată dacă într-adevăr crezi că ești cine ești și dacă reușești>. Ei, ăla vreau să spun că este momentul cînd ești tu cu tine însuți și acolo vezi într-adevăr dacă poți sau nu poți și vezi cu adevărat cine ești. Eu am trăit momentul ăla, nu cred că o să mă părăsească vreodată și este dur. Acolo iei decizia: stînga sau dreapta, înainte sau înapoi. (…) Eu n-am negat niciodată treaba asta (că îi este dor de România – n.r.), nu am cum să zic altfel pentru că eu vin acasă an de an. Deci, am fost anul trecut în octombrie, am fost anul ăsta în ianuarie, am fost acum doi ani. Vreau să zic că odată am venit în România de două ori. Am venit, uite, chiar rîdeam zilele trecute cu soția, am venit la Festivalul George Enescu special. Este singurul domeniu muzical în care eu cu ea ne întîlnim, pentru că în rest e diferență între zi și noapte. Și am venit efectiv cu destinația București, la Festivalul George Enescu. Și-am venit și pe la Suceava vreo trei – patru zile. Dacă îmi aduc eu bine aminte, asta a fost în 2018 sau 2019”.
