Cine judecă justiția?
Nu îmi amintesc ca din 2015, momentul reîntoarcerii în România din peregrinările mele profesionale pe două continente, să fi avut vreodată vreun subiect vizavi de care să am o reținere în a-mi spune integral părerea. Întîi în social media, ca persoană privată, apoi prin declarații politice de la tribună, în calitate de membru și parlamentar al unui (pe atunci) tînăr și ambițios partid crescut de la firul ierbii și culminînd cu anul acesta, cînd umilele mele opinii au o gazdă prestigioasă, am comentat fără rețineri orice aspect social sau politic ce mi s-a părut de interes. Vizavi de situația din justiție, cu toate că am mai avut niște trimiteri vagi-aluzive la pensiile speciale am simțit la ureche, precum Pinocchio, vocea unui greieraș care mereu îmi spunea că poate nu e momentul acum, poate săptămîna viitoare, să mai vedem ce se mai întîmplă, cum se desfășoară negocierile, poate se va ajunge la o soluție…
Vocea aceea își are rădăcinile în copilăria mea, în care multe ore mi le-am petrecut pe culoarele și prin birourile Tribunalului, unde tatăl meu era magistrat. Acolo, pe holurile lungi și reci ale clădirii ce poartă amprenta Imperiului care ne-a cucerit și (parțial) ne-a civilizat, am învățat, după ce programul de lucru se termina, să merg singur pe bicicletă, am jucat tenis de masă cu cel mai bun prieten și am trăit în mai multe rînduri fascinația vizitării camerei în care erau păstrate probele cazurilor rezolvate de echipa de criminaliști, din care a făcut parte, la începutul carierei, și tata. Panourile cu fotografii, ce acum ar trebui etichetate cu avertismentul posibilității de a crea un puternic disconfort emoțional, aveau atașate și arma reală a crimelor respective. Mie nu mi-au provocat traume psihologice, dar privind în urmă, îmi amintesc că mă uitam la tata și la colegii săi așa cum azi copiii se uită la eroii din Liga Dreptății din filmele Marvel. Acești oameni pe care i-am cunoscut, cărora le-am văzut lacrimile discrete din ochi în ziua în care s-au pensionat și care acum nu mai sînt printre noi mi-au insuflat respectul pentru o castă ce îmi dădea pe atunci un sentiment de siguranță dublată de un respect bazat pe fapte concrete.
Evenimentele săptămînii trecute, declanșate de declarația politică a vicepremierului Oana Gheorghiu vizavi de echitatea socială a pensiilor speciale în contextul actual, au fost mai mult decît acel proverbial pai ce rupe spinarea încărcată a măgarului și au reușit să alunge aura de respect și fascinație ce o aveam pentru magistrați.
Într-o emisiune TV, Oana Gheorghiu, întrebată care ar fi, în viziunea ei, rezolvarea crizei pensiilor speciale ale magistraților, ce amenință să șteargă 231 de milioane de EURO din fondurile PNRR alocate României, a declarat : „Eu le-aş transmite magistraţilor un mesaj, le-aş spune că îi înţeleg, este foarte greu să renunţi la un lucru care ţi s-a dat, din perspectiva societăţii, un privilegiu. E foarte greu să beneficiezi ani de zile, zeci de ani, de asta şi dintr-o dată să ţi se spună nu-l mai ai. Pentru oricine ar fi greu să facă asta, dar cred că a fost un fel de Caritas acest lucru, ei au fost prinşi într-un Caritas care nu putea să dureze la nesfârşit şi oamenii care sunt pragmatici şi raţionali ar trebui să înţeleagă asta: România nu îşi permite să mai plătească aceşti bani, nu îşi permite să mai aibă pensionari speciali, nu avem cum. Dacă banii ăia trebuie să se ducă la ei pentru că îşi dau sentinţe, îi iau de undeva şi îi pot lua de la gura unui copil care se culcă flămând, de la bugetul unui spital care nu are medicamente, banii ăia nu se tipăresc şi vin din aer, vin de undeva. Şi poate că asta nu înţeleg oamenii: că, atunci când primeşti privilegii, ca tu să ai privilegii, cineva e lăsat în urmă”.
Intenționat am decis să nu trunchiez deloc aceasta declarație politică ce mi se pare că enunță perfect, pe un ton foarte civilizat, revoltătoarea paradigmă a inechității sociale a pensiilor necontributive, care nu doar că depășesc de mai bine de zece ori veniturile nespecialilor, dar sînt acordate și timp de aproape două decenii în plus. Analiza Oanei este o adaptare bugetară logică a legii conservării masei a lui Lomonosov. În momentul în care dintr-un ceaun, care nu se reumple magic, precum Cornul mitic al Abundenței, un mesean primește o strachină mai plină, în mod proporțional, porțiile tuturor celor rămași se micșorează. Urmărind în direct emisiunea, la auzul vorbelor doamnei Gheorghiu, m-am întrebat oare care va fi reacția clanului cearșafurilor negre din CSM și ÎCCJ? De unde va veni contraatacul?
Ei bine, în nici doua zile de la difuzarea pe post a interviului, pentru aceste opinii, Consiliul Superior al Magistraturii, prin vocea Elenei Costache, un personaj toxic și sinistru, desprins parcă dintr-un film de Halloween, a anunțat că a depus o plângere penală împotriva vicepremierului Oana Gheorghiu, acuzațiile fiind că „a încălcat independența justiției și statutul magistraților într-un mod iresponsabil și populist, incitînd la ură”. Întrebat despre denunțul care duhnește profund a NKVD sau GESTAPO, adjunctul doamnei Costache, vizibil încurcat, dar fără puterea de a cîrti împotriva deciziei șefei de clan, a spus senin că nu neapărat toate plîngerile penale sfîrșesc printr-o condamnare, iar această plîngere formulată de CSM, printr-o sesizare din oficiu, este doar „un exercițiu democratic”.
Nu pensiile speciale sînt cele care stîrnesc furia și revolta socială, ci faptul că în România ajungi subiectul unei denunț penal, orchestrat chiar de capii justiției, pentru că spui adevărul despre ele. Aceleași instituții ce ar trebui să vegheze la imparțialitatea actului de justiție au tăcut în păpușoiul politic atunci cînd în plină campanie electorală, după atacarea violentă a sediului CCR, George Simion a spus că vinovații de anularea alegerilor ar trebui jupuiți în piața publică. Pentru mine diferența dintre cele două situații este ca între un cîntec de leagăn și tirada unui căruțaș beat pe care patronul birtului refuză să îl mai servească.
Îmbătați de ambrozia și nectarul ceresc ce vin lunar pe fluturașul de salariu, membrii CSM cred că au uitat definiția instigării, ce este un îndemn la a comite acte de violență asupra unor persoane sau categorii. Cuvintele Oanei Gheorghiu nu instigă la ură, ci zugrăvesc plastic realitatea: avem în ziua de azi un sistem în care unii trăiesc din privilegii, iar alții din speranță. A spus ce simt de ani de zile milioane de români, că e cumplit de nedrept să ai pensii de zeci de mii de lei, rupte de la gura celor care abia își duc viața de azi pe mîine. Cînd Consiliul Superior al Magistraturii transformă o critică legitimă într-o „amenințare la adresa justiției”, nu mai vorbim despre independența unei puteri a statului, ci despre aroganță și nesimțire instituțională.
Știu că magistrații nu mai sînt aceia lîngă care am început să buchisesc alfabetul moralei și al cinstei, dar în teritoriu există mii de magistrații onești, care își fac meseria cu demnitate, pentru care această plîngere este o rușine ce îi face să pună, pe bună dreptate, ochii în pămînt, rușine generată chiar de cei care ar trebui să le apere reputația, nu să o compromită. Mai știu că nu li se poate imputa nimic magistraților care au ales să beneficieze de privilegiile acestea croșetate perfid de clasa politică aflată la putere, ca o ofrandă adusă semizeilor ce deschid sau închid porțile pușcăriilor. Însă, mă deranjează că nu am auzit nici măcar o singură dată un magistrat să recunoască faptul că, într-adevăr, ies la pensie mult prea devreme, cu o pensie injust de mare. De aceea, stimați magistrați cinstiți și tăcuți, dați-mi voie să vă spun că nu mai am încredere în capacitatea voastră de a împarți dreptatea, în condițiile în care dacă o strîmbătate vă favorizează pecuniar și social vă face să îmi explicați că negrul e alb, albul e negru și de fapt viața se compune din nuanțe de gri.
România are nevoie de magistrați corecți în orice situație, nu de privilegii apărate cu plîngeri penale. Independența justiției se păstrează ridicîndu-vă întîi voi împotriva a ceea ce noi, cei din afară, vedem că este nedrept. Aș dori să aud că amenințați cu greva și cereți intervenția Legislativului pentru completarea lacunelor din lege, lacune trecute intenționat cu vederea de ambele părți, ce au permis prescrierea selectivă a faptelor pentru sute de cazuri răsunătoare de corupție, că opriți lucrul atunci cînd auziți că un complet de judecată a considerat că unchiul care și-a violat nepoata de 10 ani a fost eliberat pentru că a existat „consimțămînt” din partea victimei, nu doar atunci cînd sînteți amenințați că veți munci și după 50 de ani, și veți încasa o pensie doar de 5 ori mai mare decît a noastră !
Aș dori să văd că justiția devine din nou conformă cu efigia ei metaforică, aceea a unei femei frumoase, independentă, legată la ochi, ținînd într-o mînă balanța legii și în cealaltă sabia dreptății, nu o matroană întreținută de un manelist, rubicondă, siliconată și botoxată, îmbrăcată în latex, cu ochelari de soare Chanel, ce ține pe cot Vuittonul, iar în cealaltă mînă un card de credit Platinum.
Fiat justitia, pereat mundus !
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
