Atunci cînd un colos se transformă în praf de stele, parcă orice omagiu adus acestuia e firesc și are o semnificație aparte. De curînd, la Gala MTV VMA, pe scenă s-au întrunit cîteva nume importante din muzică, unii mai actuali ca alții: Steven Tyler, Joe Perry, Nuno Bettencourt și, bineînțeles, revelația muzicală de pe buzele tuturor și discipolul lui Ozzy, YUNGBLUD.
Momentul a fost special, aș spune, chiar, emoționant, avînd în vedere contextul, dar și modul în care a fost pus în scenă. Am văzut un Steven Tyler deloc blazat la cei 77 de ani și un tînăr cu o energie molipsitoare, YUNGBLUD, care au oferit un medley, cu fragmente din Crazy Train, Changes și Mama I’m Coming Home, lor alăturîndu-li-se Joe Perry și Nuno Bettencourt – un vechi și fidel prieten al lui Oz.
Într-o postare pe Instagram, înaintea galei MTV, YUNGBLUD scria: «M-au rugat să-ți aduc un omagiu, la VMA. Voi face tot ce pot ca să te fac mîndru, Oz. Privește-mă de acolo, de sus. Te voi iubi pentru totdeauna». Mesajul a fost însoțit de două fotografii alături de Ozzy, surprinse la ultimul său concert, Back to the Beginning.
Firește, părerile nu aveau cum să fie altfel decît împărțite după acest moment omagial: o parte a internetului îl consideră pe prea-tînărul YUNGBLUD (pe numele său real, Dominic Richard Harrison) un impostor, care profită acum de pe urma lui Ozzy, în timp ce alții, probabil mai tineri și mai deschiși la noile curente muzicale, îl văd drept un adevărat fenomen. Totuși, oricît de nostalgici am fi și oricît am regreta dispariția unui muzician pe care l-am iubit, muzica nu se oprește aici. Ea merge mai departe, se reinventează și găsește mereu noi ,,purtători de torță”, chiar dacă aceștia nu vor putea niciodată înlocui unicitatea celor dispăruți.
Tributul de la VMA a deschis din nou discuția despre cum industria muzicală gestionează moștenirea marilor artiști. Generația actuală, obișnuită cu remixuri, colaborări sau reinterpretări, acceptă mai ușor ca piesele clasice să fie recontextualizate. În schimb, fanii de odinioară văd în astfel de inițiative fie o lipsă de autenticitate, fie un gest comercial. Realitatea e că ambele perspective există și definesc modul în care muzica rămîne vie în conștiința publicului.
Dacă aș privi din perspectiva generației nostalgice, m-aș bucura să văd că există tineri care vin din urmă și readuc la viață spiritul rock, dovedind că el nu s-a stins, ci doar se transformă. Artiștii se duc, unul cîte unul, dar rock-ul nu trebuie lăsat să moară.
Alexandra Cuza
