Istoria fixațiilor pe care de-a lungul vremii le-au avut diverși selecționeri care au condus echipa reprezentativă a României nu este deloc una de dată recentă. Încă de acum mai bine de jumătate de veac am fost victimele tîmpeniei unui analfabet (care mai era și poreclit ”profesorul”!) pe nume Angelo Niculescu, odihnească-se!, care a mai și complotat alături de banda de șmecheri dinamoviști condusă de Corneluș Dinu spre a-l umili fără jenă și milă pe cel mai mare fotbalist născut în România, Gicu Dobrin, pe care nesimțitul l-a tîrîit pînă pe partea ailaltă a lumii, la C.M. din Mexic, unde nu l-a introdus nici măcar o secundă, deși practic Dobrin calificase Naționala la turneul final. Nu asta era, însă, ideea, ci fixația: bolovanul ăla de Angelo Niculescu, întrebat cum alcătuiește el echipa, a zis că ia o coală albă pe care scrie ”Radu Nunweiller”, apoi oricare alte 10 nume în jurul ăstuia! Trebuie să știți că acest Nunweiller era cel mai anost și mai insipid, și mai incolor mijlocaș de pe fața pămîntului, care dădea pase de 2-5 metri de o precizie maximă! Pe lîngă amărîtul ăsta, Dobrin era cam ceea ce e Messi față de Florin Tănase.
Ei bine, după Niculescu, fiecare selecționer care a venit, a venit cu tot cu fixații. Vă mai amintiți, de exemplu, de interminabila și inexplicabila prezență la națională a lui Maxim!? Credeam că sosirea lui ”Nea Mircea” va schimba lucrurile. Aiurea! Nu cred că vreun om normal, nu hipercalificat ca Lucescu, l-ar fi adus la lot pe neisprăvitul ăla de Drăguș. Pe care după ce și-a bătut joc de coechipieri, de antrenor, de spectatori și telespectatori, de o țară întreagă, în loc să-l fi gonit făcîndu-l uitat, Nea Mircea l-a titularizat și cu San Marino, ca să… chiar: ca să ce!? Că ratangiul lumii a luat-o de la capăt. Domnu` Lucescu, Nea Mircea, gonește-l dom`le pe neisprăvit! Iar dacă nu se poate, nu contează de ce, cărați-vă amîndoi!
