Recent, profitând de o clipă de neatenție din partea mamei, un băiat de numai 3 ani a plecat de la locul de joacă și s-a pierdut în zona Parcului Areni. Jandarmii suceveni s-au mobilizat rapid și în mai puțin de jumătate de oră l-au găsit pe băiat în apropierea Pieței Mici și l-au predat mamei. În acest context, în cadrul unei emisiuni la Radio Top, jurnalistul și scriitorul Neculai Roșca a povestit ce a pățit el în copilărie cînd a plecat la pescuit fără să le spună părinților, care la un moment dat s-au panicat.
”Acum nu știu ce să spun. Dacă îi dai două palme la fund unui copil care fuge de părinte ai încurcat-o, vine Protecția Copiilor din Suedia, din Londra, de acolo, de la Leeds, sau de unde Dumnezeu… Nu mai ai voie să dai, sau să tragi de perciuni, Doamne firește! N-ai voie.
Pe Remezău (la Vicovu de Jos, locul copilăriei sale – n.r.) era cu altoire, nici nu se punea problema (rîde). E clasică cea în care dacă te urechea învățătoarea și te plîngeai acasă mai luai o urecheală. Asta cu urecheala era <soft>, am scris eu într-o carte o poveste dintr-asta, cînd m-am dus împreună cu vecinul meu la pescuit pe un pîrău care se cheamă Putrîdu’. Și, ce pești să trăiască într-un pîrîu căruia i se spune Putrîdu’? Am mers noi pe acolo, am pierdut o zi întreagă. Nu erau telefoane mobile… era distanță destul de mare, 5-6 kilometri. Cred că eram în clasa a II-a, pe acolo. Ăstalaltul doar cu un an mai mare, dar oricum eram <mari pescari>. O seară întreagă ne-am pus la cale. Ne-am dus la pescuit a doua zi dimineață, cum ne propusesem cu o seară înainte, fără a ne gîndi că și părinții noștri, săracii, ar trebui să știe pe unde hălăduim. Era vara, frumos, cald. Bun, o văzut că nu sîntem pe la amiază, nici după-amiază… O alertat poliția, că <Măi, n-ați văzut băieții?>. Putrîdu’ e undeva prin mijlocul pădurii, în Poiana Slatinii… În cele din urmă am ajuns acasă, noi eram fudui, am prins un porcușor, un pește mai mare, care nu se mănîncă pentru că are numai oase, și vreo doi-trei pești mai mici – aia erau captura cea mare. Aoleo, ce-am încasat-o și eu, și Ilie a lu’ Negru, vecinul meu! Dezbrăcați în fundul gol și fugăriți în mijlocul drumului (rîde). Se întărîtau maicile noastre una pe cealaltă, <- Ia de aici!, – Ia de aici!>. Și auzeam… prietenul meu auzea cum urlu eu, eu auzeam cum guiță el (rîde)…. pînă la urma ne-am retras strategic sub un Lemnul Domnului, o iasomie, un arbust dintr-ăsta, care atîrna pe marginea pîrîului… în fundul gol, acolo, era acum pe seară, se făcea frig… N-am mai mers. Ne-a scos, a venit mama bătrînă, bunica. Ea era <pansamentul>, ea era liantul familiei”.
