Nu căutați nicăieri în presa timpului, nu veți găsi un rînd despre moartea tovarășei Ana Pauker . La sfîrşitul anilor 40 a fost omul cel mai puternic din România. A murit la 3 iunie 1960, din cauza unui infarct care i-a fost fatal, pe fondul unui cancer generalizat. Găsiți ştirea numai în presa occidentală, în marile cotidiane, dar cu întîrziere. În The New York Times, de pildă. Oficialitățile de la București au ținut secret evenimentul, pentru că nu doreau să se mai vorbească despre ea, chiar şi în aceste circumstanţe. Multă lume trebuie să fi răsuflat uşurată la vîrful partidului, începînd cu Dej, care se temea să nu fie înlocuit. Cercuri din Moscova interveneau pentru ea. Orice discuție a unui oficial român cu unul sovietic ajungea inevitabil la întrebarea: „Tovarăşa Ana ce mai face?”. Se interesau mai ales cînd va fi reabilitată. Fusese epurată zgomotos în 1952, apoi arestată si anchetată. A fost eliberată la cîteva săptămîni după moartea lui Stalin, la cererea lui Molotov şi Manuilski. Dacă era după Dej, nu i-ar fi dat drumul din pușcărie niciodată. Ar fi preferat să îi monteze un proces politic, alăturîndu-i alt deţinut notoriu, Lucreţiu Pătrăşcanu…Moscova s-a opus procesului, dar pozitia Kremlinului a rămas totuşi ambiguă. Nu a impus clar readucerea ei în funcțiile pe care le deținuse – probabil pentru ca acolo se ştia că este grav bolnavă. Mergea frecvent în URSS la tratament anticancer. Medicii sovietici încercau să o salveze, dar fără şanse reale.
Ana Pauker a fost prima femeie ministru de externe din lume. În noiembrie 1947 a devenit ministru de externe. A deţinut această poziție pînă în 1952. Times a apărut în 1948 cu portretul ei pe copertă, fără precedent… În mediul românesc caracterizat ca antisemit, misogin şi antirusesc Ana Pauker a fost foarte antipatizată. Era femeie evreică, debarcase la Bucureşti pentru a sovietiza lumea românească cu tancurile Krasnaia Armia. Cum ar fi putut fi populară sau măcar acceptată? Reacția celor care erau siliţi sa îndure jugul sovietic a fost de a o demoniza. Umbra acestei atitudini radicale, deși s-a mai micșorat în timp, dăinuie pînă astăzi. Nu era în tradiția românească sa aibă miniştri femei, nici şefi de partid. Femeile nu au votat pînă în 1946. Foarte greu şi tîrziu şi-au făcut loc femeile (avocați, medici, catedre universitare, etc.) în această societate jumătate Occident, jumătate Orient, unde femeile erau considerate persoane second-hand. Opinia despre ea a rămas negativă pînă azi, deși crimele ei sînt infinit mai puţin numeroase decît cele pe care le-a ordonat Dej. Dej are la activ peste o jumătate de milion de întemnițaţi, morti în puşcării şi lagăre, de boli, de inaniție, fie executați în perioada 1948-53, cînd ea mai juca încă un rol politic. Valul de teroare declanşat în 1958 nu este legat deloc de numele ei, pentru că era scoasă din joc de mai mulți ani. Vina ei mare a fost de a fi contribuit la aducerea comunismului – și nu singură.
Cariera ei a trecut prin mai multe perioade. 1. Începuturile în Partidul Socialist, apoi Comunist, pînă în 1924. 2. Perioada moscovită și apartenența la aparatul Comintern. 3. Arestarea și procesul de la Craiova, în 1936, închisoare pînă în 1941. 4. Perioada petrecută în URSS, după schimbul de prizonieri, cînd ajunge iar la Moscova. Aici semnează în mai 1943 dizolvarea Cominternului alături de Togliatti, Thorez, Dimitrov, etc. A rămas aici pînă în 16 septembrie 1944 cînd 5. se întoarce la București cu misiunea de a aduce PCR la putere. Împarte şefia partidului cu Dej. 6. În 1952 este înlăturată de Dej și camarila sa. 7. Pînă la moarte duce o existență ”civilă” și marginală, supravegheată de Securitate. Moare la 3 iunie 1960. Este incinerată la crematoriul uman. Familia refuză să i se cînte Internaționala. Nu va scăpa de Dej, care este depus în 1965 martie la Panteonul din Parcul Libertății. Urna care conținea cenușa Anei Pauker se afla depusă aici din 1960. Ironia istoriei! După 1989, cînd Panteonul este golit, cenuşa ei este dusă în Israel, din dorința familiei.
Era de așteptat ca după deces Ana Pauker sa fie lăsată în pace. Ceea ce nu se întîmplă. Iată împrejurarea. Hrușciov la Congresul al XXII-lea al PCUS reia destalinizarea şi tine un discurs energic împotriva cultului personalității lui Stalin. Dej, ca vechi stalinist, se simte vizat personal de acest atac şi ameninţat de a fi înlocuit de la vîrful PMR. Convoacă urgent o plenară a CC al PMR (30 noiembrie – 5 decembrie1961) cu scopul de a demonstra că PMR făcuse deja destalinizarea. Argumentul suprem era epurarea din 1952 a Anei Pauker, a lui Vasile Luca și a lui Teohari Georgescu. Toate abuzurile si erorile produse în PMR, represiunea din acei ani etc., s-ar fi datorat numai acestora trei. Era o operațiune masivă de rescriere colectivă a istoriei, de falsificare nerușinată, de cinism. S-au succedat la tribuna plenarei vorbitori care au dezavuat pe cei trei, și pe Pătrăscanu etc., cu scopul de a-l exonera pe Dej de vina de stalinism, pe care Hrușciov o criticase dur la congres. Din nou numele Anei Pauker s-a auzit – parcă nu trecuse aproape un deceniu de la alungarea ei de la vîrful PMR și nici nu murise. Se voia a se face uitat faptul că Dej fusese stalinistul veritabil ale perioadei. Că el fusese executantul docil al politicii de sovietizare a României. Că ţinuse infamantul discurs împotriva lui Tito în 1948 la Cominform, că deschisese șantierul Canal Dunăre – Marea Neagră la ordinul lui Stalin, că umpluse închisorile cu nevinovaţi. Se căuta un ţap ispăşitor şi a fost găsit: Ana Pauker. Ce sa-i faci? Viaţa postmortem a liderilor clasei muncitoare este plina de neprevăzut la București. Grotescul, farsa, absurdul îşi au aici locul cel mai potrivit.
Stelian Tănase
Fragment din volumul în pregătire (2025): ”O lume nebună de legat”
