Verdictul Tribunalului de Arbitraj Sportiv de săptămîna trecută, prin care Simona Halep este practic disculpată de tot ce i s-a pus în cîrcă (din moment ce suspendarea de 4 ani dictată de Agenția Internațională pentru Integritatea Tenisului s-a transformat într-una de numai 9 luni!) ridică, printre multe altele, problema acurateței probelor, a conservării acestora, a judecății corecte și nu în ultimul rînd a competenței și calității umane a celor care dau verdictele. În cazul Simonei s-a adăugat și nesimțirea de a tărăgăna (în cea mai tipic românească manieră!) preț de vreun an verdictul, ceea ce ar trebui cumva taxat.
Aș vrea să cred că Simona și echipa de avocați îi vor chema și pe nesimțiții ăștia de la Londra în fața unei instanțe cinstite de judecată. Mă simt obligat să vă spun și că nu am fost convins de nevinovăția deplină a Simonei la început, mai ales că în timp avusesem cîteva surprize groaznice cu cei pe care i-am iubit și i-am admirat, exemplul cel mai nenorocit fiind Lance Armstrong, pentru care puteam să bag mîna în foc că e curat lacrimă! Însă, cu cît amînau verdictul nesimțiții de la ITIA, cu atît îmi creștea și mie încrederea în Simona, fiind evident că nesimțiții trăgeau de timp în încercarea perfect cretină de a găsi ceva probe, eventual a le inventa, ca acoperire pentru sentința pe care era clar că aveau să o dea. Am ajuns să mă întreb cine or fi golanii ăștia, ce calificări au, de unde atîta nesimțire și cum plătesc pentru nenorocirile produse. Sau or fi avînd aceeași acoperire (i)legală ca magistrații români, pentru care nu există pedeapsă, oricît de cretine le-ar fi hotărîrile!? E clar că această instituție antidrog se ocupă cu altceva decît cu lupta contra furtului în sport prin doping. Cu ce însă, zău că nu pricep!
