Anul trecut, pe vremea asta, sportul românesc adăuga la nivel de vîrf absolut (din moment ce cucerea nu doar două titluri mondiale, ci reușea și recordul mondial în „proba probelor”, 100 de metri liber) un nume de mare campion într-un sport în care am mai avut din cînd în cînd cîte o apariție uluitoare, dar niciodată un veritabil fenomen cum se dovedise acesta: David Popovici. Obișnuitul delir mediatic s-a declanșat instantaneu, pupincuriștii mereu gata de acțiune neezitînd nici măcar o secundă în a-i aduce fel de fel de osanale copilului care s-a dovedit în permanență de atunci încoace un băiat de mare bun simț, ba încă și dotat cu o inteligență sclipitoare, astfel încît nici n-a luat-o razna, nici n-a devenit vreun fițos.
David Popovici și-a văzut de viața lui, așa cum și-o planificase înainte de a deveni erou planetar: și-a terminat studiile liceale, a dat și Bacalaureatul acum vreo două luni, obținînd o medie de toată lauda, 8,65, și a refuzat toate ofertele de burse studențești venite din lumea largă, și mai ales din SUA. Săptămîna trecută, la Campionatele Mondiale, David a obținut un loc IV și un loc VI, și și-a asigurat astfel participarea la Olimpiada de anul viitor din Franța, la probele lui favorite, de 100 și de 200 de metri liber.
Mi se pare de toată lauda ceea ce a realizat, obiectivul său principal fiind tocmai titlurile olimpice, fiindcă pe cele mondiale le cîștigase încă de anul trecut. S-au găsit însă nenumărați neisprăviți, din subspecia umană a celor care evident că nu au făcut nimic în viață, care să se simtă loviți în mîndria lor națională, în orgolii, în mai nu știu ce. De fapt, nu-i vreo subspecie umană, ci doar o haită de șacali și de hiene, bănuiesc că din cei care și-au luat Bacalaureatul pe bani, nu muncind pe brînci, ca David Popovici, pentru care școala e cel puțin la fel de importantă ca bazinul.
