Timp de secole, operele de artă au fost furate în nenumărate moduri din toată lumea, dar nimeni nu a avut atât de mult succes ca „maestrul” Stéphane Breitwieser. El a recunoscut că a furat 239 de lucrări de artă și diverse exponate din 172 de muzee și catedrale din toată Europa între 1995 și 2001.
În „The ArtThief: A True Story of Love, Crime, and a Dangerous Obsession”, Michael Finkel ne introduce în lumea ciudată și fascinantă a lui Breitwieser. Spre deosebire de majoritatea hoților, el nu fura niciodată pentru bani, păstrîndu-și toate comorile în casa lui, unde le putea admira după pofta inimii. Manifesta un respect remarcabil pentru artă și avea o capacitate înnăscută de a evalua practic orice sistem de securitate. Dar aceste talente ciudate au generat o desconsiderare din ce în ce mai mare a riscului, făcîndu-l pe Breitwieser o pradă perfectă pentru poliție. Cartea relatează o poveste captivantă despre artă, infracțiuni și foamea nesățioasă de a poseda frumuseți cu orice preț.
Cînd se afla în fața unei opere de artă, Stéphane Breitwieser era entuziasmat. O senzație de furnicături îi inundau corpul, pornind de la mîini. Apoi se apuca de lucru la șuruburile sau garniturile care îl țineau departe de obiectul dorinței sale. Odată eliberat, obiectul era de obicei ascuns în haina lui, în pantaloni sau în geanta prietenei sale. După aceea, Breitwieser își transporta prada în podul casei mamei sale din Mulhouse, în estul Franței, acolo unde locuia.
Anne-Catherine Kleinklaus, iubita lui. Deși avea o slăbiciune pentru obiectele sau arta flamandă a Renașterii tîrzii (cum ar fi portretul „Madeleine de France” al lui Corneille de Lyon) gusturile lui Breitwieser variau foarte mult. Pe lîngă piesele lui Boucher, Jan Brueghel cel Bătrîn, Cranach, Dürer și Watteau, colecția sa includea sculpturi din fildeș, tapiserii, instrumente muzicale, cutii de tutun și arme.
După cum povestește Michael Finkel în „Hoțul de artă”, Breitwieser a fost un hoț extraordinar nu doar pentru că era extrem de prolific, ci pentru că nu o făcea pentru bani. A reușit, în medie, un furt la fiecare 12 zile timp de șapte ani. Furturile lui nu au implicat o escadrilă de tîlhari care să lucreze sub acoperirea nopții. Nu avea planuri sofisticate făcute cu luni înainte cum vedem în filme.
Breitwieser intra într-un muzeu sau într-o casă de licitații, „rezolva” deficiențele de securitate și profita de oportunitățile care se iveau. Știa cum să taie cu îndemînare lipiciul de silicon care ținea vitrinele împreună și cum să scoată un tablou din cadru. Era important să te comporți normal în timpul furtului: a zăbovi prea mult într-un anumit loc sau a rămîne pe loc în muzeu ar fi trezit suspiciuni. Uneori, el și doamna Kleinklaus făceau un tur cu ghid sau mai zăboveau la prînz după ce plecau ceilalți vizitatori. Acest lucru le oferea o bună acoperire, deoarece cu siguranță „un hoț nu ar rămîne niciodată în mod intenționat în interiorul unui muzeu cu prada furată”.
Breitwieser a susținut că a furat numai piese care îi plăceau.
În aventurile sale a experimentat sindromul Stendhal, o afecțiune caracterizată printr-un răspuns fizic intens la arta frumoasă. Muzeele erau locuri proaste pentru a aprecia o lucrare, credea el. De aceea prefera să o admire din patul cu baldachin drapat cu catifea din podul mamei sale.
În cele din urmă, oficialii muzeului și poliția au înțeles ce se întîmplă. Breitwieser a devenit neglijent. A fost surprins furînd un tablou. În 2002 a mărturisit că a furat și alte zeci de obiecte. Multe fuseseră aruncate într-un canal, de mama lui, în timp ce el se afla în custodia poliției. Mama sa a susținut că i-a ars și colecția de picturi.
Michael Finkel este în mare parte empatic cu subiectul său. Autorul recunoaște cît de puternic a fost atras de acest subiect. „Breitwieser nu acordase niciodată un interviu unui jurnalist american și mi-a luat cîțiva ani, scriindu-i scrisori ocazional, înainte ca el să accepte să mă întîlnească la prînz. La momentul întîlnirii noastre de prînz, soția mea și cu mine ne mutasem împreună cu cei trei copii ai noștri din munții Montanei ai SUA în sudul Franței, un vis de-o viață care nu avea nimic de-a face cu hoțul de artă. Învățarea limbii franceze, chiar și cu accentul meu teribil, mi-a fost de folos, deoarece aceasta era limba prin care comunicam cu Breitwieser. Prînzul inițial a deschis ușa la zeci de ore de interviuri și călătorii rutiere cu hoțul de artă. Intriga mea cu hoțul de artă, care s-a întins pe o perioadă de 11 ani de la scrisoarea mea inițială către el și pînă la procesul final din Franța, s-a concretizat odată cu publicarea, în iunie 2023, a cărții <The Art Thief>”.
După ce și-a ispășit pedeapsa, hoțul s-a gîndit să-și lanseze o carieră de consultant de securitate. Și-a pierdut iubita și s-a certat cu mama lui. Pasiunea pentru hoție l-a consumat total. „Eram un maestru al universului. Acum sînt un nimeni”, mărturisește Breitwieser.
„The Art Thief”a lui Michael Finkel rescrie povestea adevărată a celui mai prolific hoț de artă din lume, care a strîns o colecție în valoare de peste 1,4 miliarde de dolari.
Pentru o asemenea valoare financiară finalul nu este deloc tragic. La 6 ianuarie 2005, Breitwieser a încercat să se spînzure, dar a fost oprit după ce un alt deținut a alertat un gardian. A doua zi a fost condamnat la trei ani de închisoare de către un tribunal din Strasbourg, dar a ispășit 26 de luni. A petrecut doi ani de închisoare în Elveția înainte de a fi extrădat în Franța. Mama lui a primit o pedeapsă cu închisoarea de trei ani pentru distrugerea operelor de artă, dar a ispășit doar 18 luni. Kleinklauss, fosta lui iubită, a primit 18 luni pentru că a primit articole furate dar a executat numai șase luni.
Acum așteptăm și filmul.
Geo Alupoae, critic de teatru
