Napolitanii ar fi, fără îndoială, diferiți dacă nu s-ar simți constrînși între Dumnezeu și Satana” – Johann Wolfgang von Goethe.
“Napoli… este cel mai misterios oraș al Europei, este singurul oraș din lumea veche care nu a dispărut ca Troia, Ninive, ca Babilonul. Este singurul oraș care nu s-a scufundat odată cu naufragiul de neevitat al civilizației antice. Napoli este un Pompei care n-a fost niciodată îngropat. Nu este un oraș, este o lume. O lume antică, precreștină, rămasă la marginea lumii moderne, neatinsă” – Curzio Malaparte
Mă așteptam să găsesc un oraș cu imobile delabrate și murdare. Am văzut pesemne prea multe filme neorealiste. Napoli nu și-a încheiat secolul XX cu un boom, ca Londra, Paris, Barcelona, Berlin… Napoli picotește melancolic prada unei autoadmirații perpetue. Aici, secolul XXI încă nu a început. Napolitanii nu s-au omorît cu firea să-și aducă orașul la zi. Dintre orașele mari ale Italiei (al treilea după Roma și Milano) este singurul a cărui populație scade. În urmă cu zece ani trăiau aici 1,1 milioane de locuitori. Azi are circa 800.000. Cauza – exodul spre nordul Italiei, bogat și industrializat.
Napoli pare să fi pierdut trenul. Poate că nu are gustul modernității. Timpul nu are valoare aici, nimeni nu se grăbește. Orașul trăiește scufundat în trecut. Un trecut cu multe clipe de măreție și splendoare. Declinul a început, cred, odată cu unificarea Italiei. Napoli pînă atunci era o capitală înfloritoare a Regatului celor două Sicilii. A devenit brusc un oraș de provincie, rupt de centrii nervoși ai țării, dependent de un establishment care și-a văzut de interesele proprii. Napoli a pierdut multe investiții, nu a intrat pe agenda de priorități a guvernelor. Fondurile au ocolit Napoli. Nordul a fost marele beneficiar al unificării. Ce părea a fi „dezvoltare și progres” s-a dovedit un lung proces de cronicizare a înapoierii, subdezvoltării și sărăciei… Decalajul dintre nord și sud a crescut constant. Anii de după război 1945-2021 nu au schimbat această evoluție. A fost o perioada măcinată de scandaluri politice, de Mafie și corupție la scară mare.
Am așadar motive să nu mir cînd văd mormane de gunoaie pe bulevarde… Fațadele imobilelor arată ca după bombardament. Aici mai nimeni nu a dat o bidinea de var în ultimii 150 de ani… Mă instalez la hotelul Caracciolo după un drum scurt de la aeroport, circa 20-30 de minute. E un palazzo ridicat în Evul Mediu. După o foarte lungă perioadă de uitare și ruină, de declin acut, un investitor a transformat clădirea în hotel, sperînd că orașul va deveni interesant pentru străini și călătorii. Chestiunea este că în jur se află un cartier (vechi) care nu a găsit încă investitori. Tabloul e în contrast cu luxosul palat Caracciolo. Aș fi dorit o cameră cu vedere la bulevard, mi l-am imaginat animat și frumos. Ei bine, nu, prefer camera mea care dă în curtea interioară, calmă, liniștită, care amintește de palatul de altădată. Pe bulevard imaginea este neorealistă. În jur imobile decavate, zugrăveala veche stă să cadă.
Seara ieșim puțin. Lumea de pe trotuare este de periferie, deși hotelul e plasat destul de în centru. Aici straturile sociale se amestecă. Seara ți-e cam nu-știu-cum să ieși să te plimbi, să iei cina la unul din localurile din jur. Sînt și multe terase, adesea improvizate, unde se strînge lumea la o tacla și o pizza. Am ocazia flanînd pe trotuarele înguste și accidentate să măsor fizionomiile napolitanilor adunați ciorchine pe la colțuri cu sau fără motociclete. Gălăgioși, înfocați, discută aprins politică și fotbal, mai ales. Alcătuiesc, evident, o comunitate, se cunosc bine între ei. Au copilărit pe aceste străzi, au fost împreună la școală, au găsit primele slujbe, cînd le-au găsit. Au trăit insieme multe experiențe. Nici după căderea întunericului nu au o dorință să se retragă în apartamentele lor aflate în blocurile delabrate din jur. Preferă strada… Cred și eu! Ca primă impresie.
Stelian Tănase
Fragment din ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, manuscris de sertar.
