Editura Jacques André din Lyon a dat recent publicului francofon posibilitatea de a cunoaște una dintre cele mai profunde voci ale liricii noastre contemporane, în tălmăcirea lui Jean Poncet: Cassian Maria Spiridon. Volumul acestuia – „Darul lacrimilor/Le Don des Larmes” – a apărut într-o rafinată condiție grafică în limba lui Voltaire, ilustrațiile fiind semnate de Elena Golub, artist plastic ruso-britanic.
Președinte al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România și redactor-șef al revistei „Convorbiri literare”, acest important animator al vieții culturale din Moldova are o operă poetică impresionantă, pentru care a primit numeroase premii, în țară și străinătate: „Pornind de la zero” (1985); „Zodia nopții” (1994); „Piatră de încercare” (1995); „De dragoste și moarte” (1996); „Arta nostalgiei” (1997); „Întotdeauna ploaia spală eșafodul” (1997); „Clipa zboară c-un zîmbet ironic” (1999); „Dintr-o baltă părăsită” (2000); „Nimic nu tulbură ca viața” (2004); „Aries” (2004); „Noduri pe linia viații” (2007); „Cumpăna” (2012); „Poeme în balans” (2013).
Bun cunoscător al autorului și al liricii sale, traducătorul francez subliniază în prefață cîteva din liniile de forță ale poeziei lui Cassian Maria Spiridon: prezența intertextului biblic, a Cărții sfinte, referințele evanghelice sau apocaliptice – omniprezente – asemenea mirosului de tămîie din ritualurile ortodoxe, ceea ce transformă uneori poemul în rugăciune. Jean Poncet remarcă, de asemenea, „pesimismul detașat” al omului condamnat să trăiască „singur și alienat în miezul unui univers întunecat, indiferent față de destinul lui.”
Într-adevăr, viziunea poetului asupra existenței este marcată de acceptarea finitudinii, de presimțirea morții, adică de tot ceea ce presupune condiția umană. Poate de aceea apare cu pregnanță aici, ca laitmotiv, lacrima generată de o insurmontabilă tristețe metafizică. „Darul lacrimilor” nu este hărăzit oricui, iar pentru poet acesta pare a fi chiar un element eliberator: „doar lacrimi/ vechi dureri/ sînt semnul trecerii/ acelor ființe albe/ (ce răcoroasă mîna lor/ pe frunte n-o mai lasă) // a fi/ o golgotă călcată/ mereu/ de tălpi obosite/ plin de praf și orbire/ e mult prea greu pentru sufletul singur”. (p. 10) În limba franceză simplitatea și curgerea verbului sînt redate cu fidelitate, păstrînd întreaga încărcătură de deznădeje din limba-sursă: „seules des larmes/ des douleurs anciennes/ pour signer le passage/ de ces êtres blancs/ (si fraîche leur main/ sur le front ne se pose plus)// être/ un golgotha/ sans cesse/ foulé/ par des pieds fatigués/ égarés et couverts de poussière/ est bien trop ardu pour une âme solitaire”. (p. 11)
Obsesia declinului, a decrepitudinii, a morții, subîntinde un poem de o mare simplitate stilistică, o litanie repetitivă – „După diluviu”- generată de luciditatea cu care poetul își acceptă condiția și din care citez prima strofă: „Nu se știe de ne vom scula dimineață/ nu se știe de/ și ce vom mînca la amiază/ nu se știe cînd ne va părăsi iubita/ nu se știe/ cînd se vor opri ceasurile”. Iată cît de firesc curge versiunea franceză: „nul ne sait s’il se réveillera le matin/ nul ne sait si/ ce qu’il mangera à midi/ nul ne sait quand sa bien-aimée le quittera/ nul ne sait/ quand s’arrêteront les horloges.”
Poemul care dă titlul cărții este o chintesență a viziunii sumbre a lui Cassian Maria Spiridon asupra vieții, iar singura lumină provine din relația cu natura și din acest „dar al lacrimilor” cathartic, care ne purifică sufletul, ne desparte de „invazia acaparatoare a contingentului” (așa cum spunea autorul, dezvoltînd această idee într-un eseu): „Lovește-mă de zidurile morții/ și lasă-mă/ c-un zvîcnet mut/ să intru/ în trista împăcare // dar/ admiră/ cît timpul te mai lasă/ cearșaful norilor și albăstrimea hăului/ să plîngă are dreptul orice muritor”. (p. 24) Jean Poncet găsește și aici tonalitatea adecvată și simplitatea din original: „fracasse-moi sur les murs de la mort/ et laisse-moi/ en un spasme muet/ m’enfoncer/ dans la triste résignation// mais/ admire/ pendant qu’il est encore temps/ le linceul des nuages et le bleu de l’abîme/ tout mourant a le croit de pleurer”. (p. 25)
Interculturalitatea, amprenta lăsată de participările la festivaluri literare în străinătate (în special în Franța, „Voix vives”, Sète, 2017) se regăsesc în poeme precum „Oraș marin” sau „Calande”, în care verbul poetic surprinde frumusețea peisajului natural sau citadin: „în mare sînt pîrîuri/ de vrăji cuprinse și tăcere/ pe acolo/ căi ascunse sînt urmate/ de păsări submarine/ pe valurile blînde/ uriașe vase/ străbat neștiutoare pîrîurile vieții// privesc cum moare seara/ peste întunecimea apei/ marea tot mai tăcută/ punctată de lumină/ se ascunde/ doar orașul/ cocoțat pe stînci/ este în flăcări.” Jean Poncet, poetul și traducătorul din Marsilia – pentru că acesta este orașul invocat, construit între micile golfuri, numite „calanques” – găsește cel mai adecvat veșmînt în limba sa maternă: „dans la mer les courants sont/ empreints de magie et de silence/ là-bas/ il est des sentes secrètes que suivent/ des oiseaux sous-marins/ parmi les vagues paisibles/ des vaisseaux géants/ fendent ignorants les courants de la vie// je regarde mourir le soir/ dans la ténèbre des eaux/ la mer/ toujours silencieuse/ ponctuée de fleurs de lumière/ rejoint sa cache/ seule la ville/ perchée sur les collines/ est en flammes.
„Fericiți cei ce plîng” spune a noua dintre Fericiri. Într-un eseu recent, Cassian Maria Spiridon nota: „Poezia, alături de rugăciune, este marele dar al lacrimilor”. Prin acest volum oferit publicului francofon în admirabila tălmăcire a lui Jean Poncet, cele cincizeci de poeme transmit o stare de spirit unică, o epifanie pe care nu o putem împărtăși decît prin lectură atentă, urmată de reculegere și meditație. Închid această carte elegantă cu gîndul la lichidul cristalin care se prelinge pe obrazul poetului pe care cred că și Eminescu l-ar fi îndrăgit.
Elena-Brândușa Steiciuc
