„Scufundare în cotidian, examinare a efemerului, explorare a ceea ce se urzește aproape de noi, la suprafața lucrurilor” – așa cum le definește Mustapha Kebir Ammi – nuvelele recent apărute la Editurile Știința/CronEdit (Chișinău/Iași) în excelenta traducere a lui Valeriu Stancu ne-o revelează pe Muriel Augry, director al Institutului Cultural Francez din Iași, ca pe un prozator de mare talent, care prin tehnici narative abile, dar și printr-o observare atentă, surprinde cîteva din principalele linii de forță ale realului.
Autoarea este Doctor în Litere la Universitatea Sorbona, a predat la Universitatea din Torino, apoi a ocupat diverse funcții ca diplomat cultural în Italia, Maroc, România. Eseul său „Le cosmopolitisme dans les textes courts de Stendhal et Mérimée” a fost încununat în 1990 cu premiul „Roland de Jouvenel” al Academiei Franceze. Voce lirică de certă valoare, Muriel Augry a publicat pînă acum cinci cărți de poezie: „Les lendemains turquoises/ Dimineți de peruzea” (Ed. Marsam, Rabat, 2012) ; „Les Ecailles du soir/ Solzii serii” (Ed. L’Harmattan, 2012); „Eclats de murmures/ Frînturi de șoapte” (Virgule Editions, Tanger, 2016); „Instantanés d’une rive à l’autre” (Virgule Editions, Tanger, 2018, pentru care a primit premiul „Vénus Koury Ghata pentru poezie ilustrată”); „Les Lignes de l’attente/ Rîndurile așteptării” (Editions Voix d’Encre, Montélimar, 2020). Editura Junimea din Iași a publicat în 2020 o antologie poetică bilingvă, „Ne me dérêve pas/Necăderea în vis”. Menționez și splendidul volum „Encres lacérées/Cerneluri lacerate” (ed. Cronedit, 2020, traducere de Valeriu Stancu) în care vocea poetică a lui Muriel Augry este potențată de grafica semnată de Emmanuel Pierrat.
Principalele filoane tematice care subîntind aceste bijuterii stilistice, dînd coeziune ansamblului sînt: iubirea (sub toate formele ei, relațiile cînd tandre, cînd tensionate dintre femei și bărbați), viața socială și economică în spațiul francez/italian/marocan din extremul contemporan, contactul dintre culturi, raportul sinelui cu celălalt, hazardul și rolul lui în destin, îmbătrînirea. Muriel Augry are un condei versat și am citit aceste nuvele amintindu-mi de cîțiva dintre marii maeștri ai genului (Cehov, Guy de Maupassant) și admirînd echilibrul și tempo-ul intrigii, măiestria desăvîrșită cu care autoarea (o debutantă în proză) construiește personaje veridice, greu de uitat.
Prima din cele opt nuvele – „Auguri” – narează cu umor mica farsă de răzbunare a unei tinere franțuzoaice, Juliette Régnaud, angajată a companiei italiene de tipografie „Falchinetti și Fiul”. Primind aviz de concediere de la patron, fost amant, acum familist și tată al unui prunc nou-născut, Juliette se hotărăște să nu respecte uzanțele și să refuze pronunțarea clasicei urări a italienilor: „Auguri”. În schimb, face zilnic o chetă și cu banii provenind de la ceilalți angajați îi oferă patronului misterioase cadouri insignifiante (brichete, eșarfe, stilou, portofel, brelocuri, cravată, etc.) însoțite doar de un bilet cu urarea „Auguri”, agrementată de diverse adjective. Gianni Falchinetti este victima propriei lipse de perspicacitate și empatie, iar umilirea lui finală este pedeapsa binemeritată pentru comportamentul față de fosta amantă. Juliette este primul, poate cel mai ludic, dintre personajele feminine ale volumului, care știe să-și facă dreptate uzînd cu inteligență de slăbiciunile celui ce a făcut-o să sufere.
Universitarul Claude Vaillard din Rouen – un pensionar erudit, mare specialist în literatura franceză a secolului al XIX-lea, ce duce o viață retrasă, banală – este eroul nuvelei „Tăcere”. Și lui hazardul îi joacă o farsă, sau mai degrabă uitucenia, lipsa de atenție. Invitat la Londra, pentru a prezida un congres internațional de literatură franceză, acest bătrînel „ce trecea drept omul cel mai original, cel mai distrat, într-un cuvînt, cel mai fermecător” are o pățanie demnă de filmele cu Louis de Funès sau Fernandel. Claude Vaillard se pregătește minuțios de călătorie, cu o oprire în Paris, de care îl leagă o iubire veche, sentimente amestecate, ca ale oricărui intelectual din provincie față de metropolă (admirația/ frustrarea de a nu fi în capitală/ entuziasmul în fața acestei chintesențe a culturii franceze, Orașul-Lumină). Numai că neprevăzutul își bagă coada: fără să fie atent la schimbarea orei de iarnă cu cea de vară, Claude se scoală cu o oră mai tîrziu și riscă să piardă avionul. În graba plecării, originalul profesor își uită un obiect esențial, situație de care nu-și dă seama decît când e prea tîrziu: în avion. Finalul nuvelei descrețește fruntea oricărui cititor: „Profesorul Claude Vaillard nu-și uitase manuscrisul la Paris, ci proteza dentară, care se odihnea liniștită în baia camerei sale de la hotel. Într-o clipită își văzu cruntul obiect care rîdea de el cu toți dinții. Cînd, a doua zi, Claude Vaillard luă cuvîntul într-un amfiteatru febril, toți ascultătorii îi admirară magnificul accent britanic. Claude Vaillard făcuse remarcabile progrese de la ultima sa conferință”. (p. 39)
Mergînd dinspre nord spre sud, Muriel Augry își delectează cititorul cu o minunată și plină de savoare poveste de iubire, ce are loc la Monaco și pe Coasta de Azur. Protagonistul, Roger Blatioli – proaspăt demisionar de la compania de asigurări SECAV din principatul monegasc -, trăiește o experiență uimitoare: dintr-un impuls greu de explicat, o invită la o plimbare cu taxiul pînă la Cannes pe o frumoasă și senzuală necunoscută pe care o zărește de la o terasă. Povestea celor doi se țese treptat, tînăra femeie îl învită pe curtezan la o cină romantică, pregătindu-se așa cum știe ea mai bine: „Hélène îmbrăcase direct pe piele un soi de kimono galben canar, reținut în talie de o centură subțire, care îi evidenția picioarele lungi și fuziforme. Era evident că își alesese în mod conștient toaleta; dar Blat înțelesese că lui Hélène îi plăcea să se amuze și că o va seduce cu atît mai mult, cu cît se va feri să intre în jocul ei”. (p. 52) Seara continuă în trei, pentru că li se alătură mai tînăra soră a gazdei, apoi în doi, într-un club de noapte, după care Blat și Hélène se îndreaptă nonșalant spre plajă, unde nu mai sînt decît ei și marea. Scena finală (comparată chiar de personaj cu un film de Fellini) este plină de o senzualitate cum am întîlnit în „La Dolce Vita”: „Era cuprins de o dorință violentă care-i bătea în vene, dar nu era vorba de o simplă dorință pentru ea. <Și dacă noi…> Îl opri brusc, punîndu-i un deget pe gură. Apoi se îndepărtă, făcu să alunece de pe ea rochia neagră și, fără a privi înapoi, se afundă în valuri”. (p. 55)
Tot în Sudul ardent, dar la Napoli, trăiește Nunzia, o italiancă tînără, care scandalizează cartierul și vecinii printr-un fapt ieșit din comun: trăiește cu doi bărbați, Mauro și Pasquale, chiriașii ei. În nuvela „Dublă lovitură”, Muriel Augry se amuză imaginînd o poveste care are, poate, un punct de plecare real: însărcinată, tînăra Nunzia nu vede nici un inconvenient în a avea doi tați pentru copilul ei, nu dă doi bani pe prejudecăți, dimpotrivă, îi place să fie răsfățată de cei doi parteneri, a căror paternitate este nesigură. Neorealismul filmic italian își pune și aici amprenta, în final: după naștere, tînăra mamă și pruncul sînt vizitați la maternitate de cele două bunici paterne: „Nedumerite, priveau fără să scoată un cuvînt nou-născutul ce se strîmba. Odată ce-și reveniră din uimire, ele făcură fără nici o reține primele comentarii. <Are toată fruntea lui Mario>, <gura și ochii sînt cei ai lui Pasquale>. Radioasă, Nunzia le surîdea tuturor. Știa că se va întoarce triumfătoare în cartier, ea, orfelina, cu un bebeluș, doi tați și două soacre. Trebuia să se gîndească la schimbarea apartamentului !…”. (p. 64)
„Bleu lagune/ Albastru de lagună” narează cîteva zile din viața venețianului Rino, un bărbat frumos, „modelul după care femeile erau înnebunite”. Celibatar la aproape 50 de ani, acest „Don Juan al canalelor”, sătul de admirația pe care o stîrnea în privirile sexului opus, vrea să experimenteze degradarea. De aceea, în timpul carnavalului de la Veneția, se deghizează într-o creatură respingătoare și merge la petrecerea din Palatul Consulatului American. Aici cunoaște un misterios tînăr personaj deghizat în paj din Renaștere, „o siluetă subțire, mîini lungi, fine, păr scurt și blond încîlcit sub o delicată pălărie de fetru verde” (p. 74). Teatralul și carnavalescul sînt aici la cote maxime, iar autoarea folosește suspansul într-un dozaj bine stăpînit, frizînd pe alocuri fantasticul, așa cum remarca Valeriu Stancu: invitat de tînărul „paj” într-o biserică din Piața San Marco, Rino descoperă aici, în întuneric, un tablou gigantic din 1628, intitulat „Don Giglolo și Signorina Castellana”, care înfățișa „trăsătură cu trăsătură, personajul pe care-l îmbrăca pentru carnaval: același chip respingător, același păr cenușiu înstelat și mai presus de toate aceeași privire de un albastru pătrunzător. Sinistrul individ dădea mîna unei ființe acoperite cu o pălărie verde”. (p. 75) Dar, pentru că sîntem la Veneția și e carnaval, „regizoarea” Muriel Augry rezervă surpriza plăcută pentru final: după o sperietură bună, Rino are o sincopă și, cînd își revine, își dă seama că băuse prea mult. Nu peste mult timp, prietenii săi află despre căsătoria „incorigibilului seducător” cu tînăra domnișoară Giulia Howard…
Martha, protagonista din nuvela „Turbulențe”, este un alt personaj feminin greu de uitat. Trăsătura ei fundamentală este integritatea, căutarea libertății și a autenticului cu orice preț. Povestea de iubire cu Frédéric, un politician căsătorit, se derulează o perioadă în hoteluri din diverse orașe din Franța, în funcție de agenda și interesele acestuia, dar „fiecare dispunînd de o anumită libertate de acțiune”. După un an, bărbatul o vrea pentru el singur, divorțează și îi propune Marthei „să dea o turnură legitimă unirii lor”, devenind noua doamnă Darieu. Numai că tînăra – mult prea independentă pentru a accepta să împartă cu alții timpul bărbatului iubit, care urma să aibă o înaltă sarcină politică – ia o hotărîre de ultim moment, renunțînd la mariajul care i-ar fi răpit libertatea: „Martha se ridică. Frédéric somnola. Se uită la el, apoi fără ezitare își luă poșeta, lăsînd haina de blană, un cadou de la iubit. Eșarfa ei zăcea pe noptieră; a apucat-o cu abilitate. Impregnată cu parfumul tinerei femei, era singurul obiect care în seara aceea avea un sens pentru ea: deschise cu grijă ușa și o închise. Afară ningea”. (p. 85)
Latifa, menajera marocană din „Nu-mi plac bărbații”, aparține de cultura islamică, este o biată femeie căsătorită la treisprezece ani, care muncește din greu pentru a-și întreține soțul septuagenar. O consider o altă fațetă a feminității mediteraneene, una tristă: este tipul de mamă dintr-o țară nord-africană, care trăiește drama plecării ilegale a fiului cel mai mic, Adil, în Europa. Patroana și confesoarea ei, Catherine, inventariază toate posibilele motive ale urii pe care Latifa o manifestă față de bărbați: unii sînt „vînzători de speranță”, adică de droguri cu care iau mințile tinerilor, alții sînt egoiști, violenți, iar cei mai detestați sînt cei care fac trafic de persoane: „Bărbații, doamnă, bărbații, reluă Latifa cu un nod în gît. Îi fac pe copiii noștri să creadă că totul este mai ușor acolo și îi ucid cu promisiunile lor”. Este unul dintre cele mai triste aspecte sociale din Africa zilelor noastre, migrarea masivă a tinerilor spre Europa, iar Muriel Augry nu se sfiește să-l denunțe.
Ca pentru a-și încheia concertul cu o notă luminoasă, autoarea surprinde în „Atenție vestiar” un fapt de viață ce pare luat din Caragiale sau din filmele cu Pierre Richard. Seara în care Claire, revenită la Paris după un timp petrecut în străinătate, trebuie să-l reîntîlnească pe Kader – de care o leagă o veche „amitié amoureuse” – riscă să producă un mic dezastru, sau, în funcție de perspectivă, o amintire nostimă. La restaurant sînt inoportunați de niște vecini zgomotoși, grosolani, mai ales de unul dintre aceștia. Și, pentru că nici un rău nu vine singur, cel mai prostănac dintre aceștia ia, din greșeală, impermeabilul lui Kader, lăsîndu-l fără acte și bani: „Kader trebui să accepte evidența scotocind prin buzunarele impermeabilului. Nici urmă de portofel, dar pe guler, o etichetă cu mărimea 52. Kader înnăbuși o înjurătură. Cine îi scosese în cale în seara aceea un asemenea idiot?”. (p. 104)
O asemenea constelație de personaje, feminine și masculine, o construcție narativă atît de bine articulată nu putea fi altceva decît opera unui scriitor care cunoaște toate subtilitățile prozei, iar Muriel Augry face prin acest volum de debut în proză un adevărat „coup de maître”. Este evident, experiența în diplomație, erudiția, contactul și deschiderea spre alte culturi și-au pus amprenta pe scriitura autoarei, care alege un stil simplu, minimalist, aerat. Empatia față de semeni, interesul pentru alteritate sub toate formele ei, independența în gîndire și acțiune sînt o caracteristică și a persoanei Muriel Augry – distins membru al intelighenției franceze contemporane -, dar și a majorității personajelor din acest volum de nuvele, care sper să deschidă o nouă și durabilă direcție pe masa de lucru a scriitoarei.
Elena-Brândușa Steiciuc
