Un roman tulburător despre condiția femeii din mediul rural în anii ’60-2000 mi-a atras atenția în ultima perioadă, un text citit pe nerăsuflate, cu emoția (re)descoperirii uneia dintre cele mai puternice voci feminine din peisajul nostru literar: „Cartea Reghinei” de Ioana Nicolaie (Ed. Humanitas, 2019). Autoarea a publicat volume de versuri („Poză retușată”; „Nordul”; „Credința”; „Cenotaf”; „Autoimun”), alte trei romane („Cerul din burtă”; ”O pasăre pe sîrmă”; ”Pelinul negru”), literatură pentru copii („Aventurile lui Arik”; „Arik și mercenarii”; „Ferbonia”; „Vertijia”; „Călătoria lui Medilo”). Cunoscută, apreciată și invitată pentru apariții publice la numeroase festivaluri naționale și internaționale de literatură, scriitoarea cu origini năsăudene este tradusă în numeroase limbi.
Destinul personajului eponim este revelat cititorului printr-o țesătură narativă densă, puternic impregnată de intertextul biblic. Capitolul 3 din „Cartea lui Iov” este motto-ul ales de Ioana Nicolaie: „De ce mă tem, aceea vine peste mine; de ce mi-e frică, de aceea am parte”. De altfel, tot acest subtil joc de reverberații biblice se regăsește de-a lungul romanului, în care personajul suferă cu răbdare, asemenea unui Iov feminin, diversele încercări prin care trece de-a lungul vieții. Pe parcursul unui monolog interior plin de o anumită candoare, de resemnare și nostalgie, apare istoria unei femei din ținutul nordului transilvan, pentru care existența n-a fost ușoară. Ajunsă la bătrînețe, cînd degradarea fizică este extremă (paralizie, atacuri cerebrale, obezitate, diabet) Reghina din roman își amintește tot firul vieții, așa cum a fost, cu bunele și cu relele trăite.
De tînără, Reghina trăiește într-o comunitate penticostală, cu reguli stricte, ducînd o viață care nu se îndepărtează de tiparele ancestrale ale satului din Ardealul de nord și de mentalitatea confesiunii din care face parte. Căsătorită foarte tînără cu Damian (mai mare decît ea cu opt ani), mireasa pleacă conform tradiției din casa părintească la Văralia, orășelul-stațiune în care va trăi cu soțul ei, fiu de pastor. Emoția primei nopți și-o amintește chiar de la început: „Carnea tremura pe mine încă din amurg. O să doară, știam, o să fie cum nu vrei să spui sau să-ți mai aduci aminte. Numai să pătezi cearșaful cu sînge! Că altfel e mare rușine.” (p. 24) Cei doisprezece copii ai Reghinei vor veni pe lume unul după altul, ruinîndu-i frumusețea, transformînd-o într-o femeie greoaie, conștientă de aspectul ei, dar asumîndu-l : „Mamele ca mine sînt din straturi mari de prăjeală, piele arsă, spaimă și fugă”. (p. 77) Violența domestică nu întîrzie să apară, Damian fiind – mai ales în anii tinereții – aprig la mînie și alcoolic. Ca și Marina, prietena ei, Reghina se resemnează, iar replica acesteia este emblematică pentru un anumit tip de femeie și o anumită mentalitate din epocă: „Bărbatul își face tovarăși, se-mbată, suduie cît e ziua de lungă. Te fugărește prin grădini, de nu mai știi unde să te-ascunzi. […] Dacă ai vînătăi, trebuie să-ți pecetluiești gura. Nu zici nimic niciodată, nu te poți face chiar tu de rușine. Taci și înduri, mi-a spus mama, că asta-i soarta noastră”. (p. 84) De-a lungul acestui roman, asemenea unui etnograf, Ioana Nicolaie descrie tradițiile și obiceiurile satului transilvan (munca la cîmp, alimentația, munca în casă) văzute în special prin prisma femeilor. O muncă brută pentru Reghina, care nu are norocul surorii ei, gestionară la magazin și posedînd deja mașină de spălat (…). Chiar și copiii sînt puși la treburi, fiecare după puteri: ”Și-ai mei sapă și strîng fînul, au grijă de-animale și văd de casă, toți au bășici și bătături în palme. Dar nu-i opresc de la învățătură, să se ducă, mi-am frînat eu destul viața”. (p. 137)
Miraculosul și gîndirea magică subîntind tot acest monolog interior, în care mintea femeii (lipsită de școală, dar plină de intuiție) reconstituie etapele destinului ei, împletit cu al celorlalți locuitori din Văralia. Cel mai pregnant este motivul zînei, care le apare diverșilor călători prin locuri pustii. „O biată fată, așa, subțire ca firul și cu pletele înghețate” care „lăsa-n zăpada abia așternută urme de tălpi goale” este văzută și de bărbatului Marinei și de Maxim, socrul Reghinei: ”Și-avea o rochie albă, care, ajungînd pe drum mai drept, se-arăta tot mai limpede. Pînă-n pămînt, din borangic subțire, acoperind numai într-o latură cărarea. […] Tălpile acelea ca sideful oare pe ce se sprijineau? Nu pe pietricele, nu, nici pe pămînt. Nici pe smocuri de iarbă. Nici pe bureți otrăviți care-ți iau viața. Femeia aceea prelungă pășea pe aer! Aluneca pe-o șină de nimic. Ca nimicul, ca nelumea”. (p. 148) Se petrece în noaptea în care are loc explozia de la Cernobîl, iar Maxim este cuprins de o spaimă cumplită, pe care o transmite și Mărioarei, în prima casă care-l adăpostește. În acel 26 aprilie 1986 „o dungă de lumină i se lăbărță tocmai atunci în curte, printre oi, dincolo de fereastră”. Evident, pastorul va face un cancer galopant și nu va mai trăi mult, ca și cum acea zînă ar fi fost o premoniție a accidentului nuclear care a adus atîtea morți pe planetă.
Ioana Nicolae nu se sfiește să denunțe în cartea ei dificultățile vieții sub comunism. Prin vocea Reghinei, ne reamintește despre penuria de alimente, care sînt raționalizate, despre cozile imense la pîine, unde numai cei puternici reușeau să plece cu ceva acasă. Supravegherea constantă de către autoritățile comuniste și impunerea delațiunii apar în capitolul 17, în care „primărița cu părul roșu”, o femeie autoritară, manipulatoare și inflexibilă își construiește prin șantaj o rețea de informatori pentru a supraveghea tot ce suflă în Văralia, în special pe membrii comunității penticostale: „Turnătorii ei își făceau bine treaba. Unul, rusul, îi trimitea săptămînal proces-verbal cu tot ce s-a mai întîmplat pe Strada Uliului. Dar să se-ntoarcă la habotnici, o să-i limpezească ea pe toți. Numai cu pocăiții ăștia, de se-nmulțeau ca potîrnichile, nu știa încă ce-avea să facă.” În urma delațiunilor făcute de bărbatul Marinei, miliția descinde într-o seară la casa de rugăciune, iar consecința este previzibilă: „Să nu cumva să se mai strîngă, că se deschide acum o anchetă, pușcăria-i așteaptă. De ce-și ziceau pocăiți dacă nu erau? Că se zvonea că puneau la cale tot felul de netrebnicii, deja primărița înaintase plîngere mai departe, la județ, poate și mai sus. Nu tolera ea o sectă!”. (p. 134)
Asemenea personajului biblic, arhetip al răbdării în suferință, Reghina – femeia care este mama unui „singur trup de o mie de kilograme”, cum îi place să se considere – va descoperi o formă a bucuriei atunci cînd cei doisprezece copii, risipiți prin lume, revin pentru a o îngriji. O solidaritate familială emoționantă, tandrețea redescoperită a soțului plin de remușcări o vor însoți pe patul de spital, unde cu toții se luptă din răsputeri pentru a o salva. Eliberarea finală a Reghinei apare într-o viziune onirică, asemănătoare tablourilor lui Chagall, cînd femeia muribundă intră în comuniune cu Valeria, sora ei moartă din copilărie, iar ultimele clipe ale vieții sînt un vis de vindecare totală, de întinerire, așa cum s-a întîmplat cu Iov pe care Dumnezeu „l-a adus din nou la starea lui de la-nceput”: „Mîna dreaptă s-a desfăcut și ea pe lîngă trupul uitat, că-ncepea iute să se-nzdrăvenească. Dunga tavanului s-a deșirat de-a lăsat să se zărească deasupra cel mai albastru cer. Căci ochii Reghinei, orbi de cinci ani, au început din nou să vadă. Părul tăiat scurt a început din nou să crească, în vițe tot mai lungi și mai negre, pînă s-au făcut două cozi groase împletite rotund pe cap. […] Căci deodată s-a făcut primăvară, dar numai atît cît lumina să se desprindă ca un foc și să inunde din toate părțile grădina”. (p. 217)
„Viețile noastre-s borcane, în care se strîng ba arome, ba împlinire, ba cîte-un biet cartof putred, ba iubire, ba povești de departe, ba multă amărăciune, nesfîrșită suferință, de nici nu mai știi cum să le ierți pe toate” spune Reghina, cea care a înfruntat în viață toate amărăciunile pe care un suflet de femeie le poate cunoaște. Prin acest personaj și prin acest roman Ioana Nicolaie face din nou dovada imensului ei talent, care îi dă oricînd dreptul de a figura alături de alte mari voci feminine ale literaturii mondiale. Percutant, original, captînd tragicul existenței într-o țesătură stilistică personală, Ioana Nicolaie este un autor provocator, despre cărțile căruia intenționez să scriu în viitor.
Elena-Brândușa Steiciuc
