Apărut în 2018 la Editura Junimea, romanul „Pasaj de rațe sălbatice” semnat de Grigore Ilisei – ieșeanul cu rădăcini fălticenene – este prima carte a trilogiei „Palimpseste regăsite”. Absolvent al Facultății de Filologie, Universitatea „Al. I. Cuza”, promoția 1966, autorul este binecunoscut pentru activitatea sa literară, culturală și ziaristică, pentru directoratul său la TVR Iași, pentru cele peste 40 de romane, jurnale de călătorie, cărți de reportaje. Un scriitor prolific, încununat cu numeroase premii ale unor prestigioase reviste literare și ale Uniunii Scriitorilor.
PASAJ DE RAȚE SĂLBATICE are în prim plan destinul lui Camil Dunea, pictor basarabean stabilit în orașul Văleni, în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial. O traiectorie aparte, care este descrisă cu mult har și măiestrie narativă de romancier. Singur în marele oraș, ușor debusolat de suferințe și de lipsa celor dragi (în special, mama – Anghelina – rămasă definitiv pe celălalt mal al Prutului ), pictorul își rememorează existența. Astfel, se perindă în fața ochilor lui și ai cititorului secvențe din trecut: ora de desen care a fost momentul declicului și descoperirea talentului său nativ de către un profesor plin de har, în Regat, unde băiatul își făcea școala: „Creionul aluneca sprinten, parcă de la sine. Ceea ce se ivea pe coala de hîrtie nu arăta rău, ba chiar semăna bine cu pălăria și cortelul de pe catedră. Profesorul umbla cu pași ușori printre bănci, aproape nu-l auzeai. Nu spunea nimic, numai cerceta cu privirile și zîmbea din cînd în cînd.” (p. 39)
Un moment dramatic, foarte bine conturat, este acela cînd – după ruptura dintre malul drept și cel stîng al Prutului – studentul la Belle Arte, rămas în Regat și ajuns, din nostalgie, lîngă hotar, este arestat de un ostaș român obtuz, fiind anchetat, acuzat de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Norocul îi surîde și de această dată, fiind salvat de oameni cumsecade.
Treptat, destinul personajului principal se întregește. Ororile războiului, la care a participat în Armata Română, revin cu putere în amintirea lui. Iată un alt moment capital, în care același noroc (sau poate rugăciunile mamei) l-a salvat de la moarte, într-o încleștare descrisă prin fraze scurte, sacadate: „Un bufnet, o mușcătură feroce de fiară sălbatică. Cam asta își mai aducea aminte. Se prăpădise aproape întreaga baterie. Scăpaseră doar ei doi, el neatins și un caporal ușor rănit. Din ziua aceea i se cuibărise iarăși în coșul pieptului zvîcnitura dureroasă.” (p. 33)
Cadrul întregii acțiuni este desenat de Grigore Ilisei cu multă grijă pentru detalii, care dau seamă de dramatismul perioadei din timpul războiului și de după, mai ales în Basarabia ocupată. Bunăoară, unchiul Gică, învățător de profesie, a fost printre primii deportați, trimis în surghiun nu în Siberia, ci în peninsula Kola, la cercul Polar de Nord. La fel de aiuritoare este secvența evacuării populației românești după ultimatumul din iunie 1940. O familie cu doi copii, cu greu, după multe rugăminți, reușește să fie primită în unul din camioanele de care răspundea Dunea: „Teama și înnegurarea luaseră locul înseninării de mai-nainte de pe chipul femeii. Nu era deloc sigură că ofițerul își va ține cuvîntul. Între timp sosise și bărbatul ei. Ținea în palme, ca pe un potir de împărtășanie, un aparat de radio, Philipsul Matador, cu lustruita lui cutie cafenie de lemn, aducea cu un buduroi de albine”. (p. 129).
În toată această perioadă zbuciumată, Camil Dunea, personaj construit (după cum mărturisește autorul în cîteva pagini preliminare, privind geneza cărții) prin ficționalizarea vieții pictorului Călin Alupi, tînărul nu-și pierde credința, ba chiar are, în final, bucuria decorării pentru fapte de arme. El își va regăsi, după drama trăită, și dorința de a lucra din nou, mai ales după ce toate instrumentele lui de lucru au fost miraculos salvate de un coleg: „Învîrti ochii în odaie și descoperi cartoanele, culorile zvîrlite pe podea. O înfrigurare îl străbătea din creștet pînă-n tălpi. Ca într-o iluminare i se revela ce avea de făcut și căpăta miraculos puterea trebuitoare. Va lua în mînă penelul repede, cît mai repede, și, mînuindu-l diurn, avea să fie el iar însuși.” (finalul romanului)
Sper ca această carte, pe care am primit-o de la maestrul Grigore Ilisei într-un moment dificil din existența lui, să îi facă pe cititori să rezoneze, și ei, cu „pătimirile celor robiți de sovietici” și să înțeleagă mai bine istoria noastră, prin traiectoria acestui artist puternic traumatizat de perioada pe care a trăit-o.
Elena-Brândușa Steiciuc
