„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” este un film românesc din 2018 scris și regizat de Radu Jude.
În rolurile principale avem plăcerea de a-i vedea pe actorii Ioana Iacob, Alex Bogdan și Alexandru Dabija. Filmul a fost propunerea din partea României pentru Premiul ”Oscar” la secțiunea cel mai bun film străin, dar nu a fost nominalizat. Este o coproducție a unor companii din România, Germania, Bulgaria, Franța și Republica Cehă. A primit Marele Premiu, „Globul de Cristal” la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary.
Titlul filmului este un citat dintr-un discurs al politicianului Mihai Antonescu în Consiliul de Miniștri, în vara anului 1941, când a început masacrul evreilor de la Odessa. Radu Jude a ales acest titlu în încercarea de a transmite că un act de reconstituire este mai mult o formă de nuanţare a anumitor aspecte ale trecutului.
Această producţie românească are ca subiect regizarea unui moment de reconstituire a masacrului de la Odessa. În rezumat filmul poate fi descris așa: o regizoare talentată şi cu o doză necesară de patos (interpretată de Ioana Iacob) încearcă să pună laolaltă elementele esenţiale ale evenimentului, dar se luptă cu implicarea politică, naţionalismul transformat în populism şi amatorismul celor din jur.
Regizorul s-a bucurat şi de ajutorul istoricului Adrian Cioflâncă, expert în holocaustul românesc. „Este un film foarte dens, plin de citate şi de referiri la fapte reale, dar acestea nu sînt prea importante pentru a scoate în evidenţă esenţa holocaustului”, a spus el.
Jude declara că, în opinia sa, rasismul împotriva romilor şi naţionalismul sînt mai puternice decît antisemitismul: „Alegerea domnului (Donald) Trump în America şi a altor lideri de extremă dreaptă din Europa au amplificat oarecum toate aceste atitudini”, spune el, adăugînd că „în Charlottesville (Virginia), capii tulburărilor au fost inspiraţi de fasciştii români ai anilor 1940”.
Spectatorului i se servește pe tavă un film tezist. Din păcate. Pentru că ce altceva poți spune despre un film care aruncă teze despre prejudecăți prin prisma altor prejudecăți, confuzînd publicul cu concepte istorice abil „mestecate” în fața lui prin dialoguri (singurele valoroase) dintre unicele două personaje care rețin atenția: regizoarea Mariana (Ioana Iacob) și funcționarul Movilă (Alexandru Dabija).
Ideea de a folosi un citat (cu ghilimele de rigoare) drept titlu (lung cît o zi de post) ar putea fi un indiciu asupra a ceea ce transmite acest film.
Asistăm la un curs de manipulare care „combate” însăși manipularea. Nu puține sînt momentele cînd filmul ignoră orice regulă a celei de-a șaptea arte, reușind să plictisească prin cadre lungi, fixe și monotone, sexualitate manelistă, înjurături de amorul vulgarității și ideologie fals democratică.
Ne este servit un cocktail de personaje și situații istorice, organe genitale (penisul actorului Șerban Pavlu afișat pe ecran timp de opt minute este o premieră estetică în filmul românesc) combinate cu lozinci care se vor luate în derîdere și multă plictiseală.
Dacă dispui de un oarecare antrenament sofistic şi de o sumă de cunoştinţe bine asimilate, poţi ajunge să cedezi jocului salonard al replicii, tentaţiei frivole a succesului de sufragerie. Nu mai pledezi pentru o convingere, ci pentru un efect. Nu-ţi mai trăieşti gîndurile, te preocupă mai curînd punerea lor în scenă. Cuvîntul devine un ornament, logica ideilor o simplă gesticulaţie. Renunţi la a fi sincer, autentic, din dorinţa de a fi „democrat“. A argumenta devine mai degrabă o chestiune de… intonaţie. Se țipă mult în film deși se aude prost (boală veche a cinematografiei româneați).
Radu Jude insistă să ne convingă, scoțînd lucrurile din context, cu un tezism geamăn cu cel al lui Sergiu Nicolaescu, pe care îl evocă la mișto beștelind filmul „Oglinda”, de parcă acest din urmă film ar fi fost un manual de istorie și nu (tot) un produs cinematografic.
Acestui tip de intonație regizorală îi putem răspunde cu o amabilă indiferență și un categoric refuz de a vedea acest film.
Răsunetul „Globului de Cristal” luat la Karlovy Vary nu rezistă în fața măreței teze a filmului de a inocula publicului român ideea de apartenență la o populație netolerantă și prizonieră a unei false istorii. Mentalul colectiv nici nu îl influențezi și nici nu îl inviți la autoreflecție printr-o producție cinematografică siluit pedagogică. Cel mult îl iriți și îl plictisești.
De fapt, cînd amesteci planurile riști să cazi în logica lui Bulă din bancul cu Mihai Viteazu și securistul.
Profesorul: Ionel, cum a murit Mihai Viteazul?
Elevul: I-au tăiat capul!
Profesorul: Bravo! Cu ce i-au tăiat capul lui Mihai Viteazul?
Elevul: Cu securea!
Profesorul: Bravo! Cine i-a tăiat capul lui Mihai Viteazul?
Elevul: Păi, dacă a folosit securea, trebuie să fi fost un securist!
Geo Alupoae
Critic de teatru și impresar la Teatrul ”Matei Vișniec” Suceava
