Unii s-au născut pur şi simplu indignaţi. Altfel nu-mi explic nefericirea de care ţin cu dinţii, îndîrjirea cu care caută orice imperfecţiune şi neputinţa lor de a se bucura. Sînt oameni şi oameni, unii mai ciuruiţi decît alţii, care au senzaţia că doar aşa îşi vor umple golurile. De fapt, nu fac decît să îşi hrănească hidra care îi locuieşte. Flămînd de atenţie şi recunoaştere publică, dacă s-ar putea, indignatul se supără că s-a trezit şi afară e soare, că la radio cîntă nişte boşorogi de la Led Zep, că oraşul în care, dintr-un ghinion, trăieşte şi pe care nu-l respectă e de rahat, că unii şi alţii sînt proşti, tîmpiţi şi nepregătiţi, că experienţa lui este nepreţuită în timp ce a altora nu contează. Se supără din orice pentru că poate.
Această specie de indignat e de multe ori bine pregătit, şcolit, umblat, informat dar uită că la rîndul său are zile proaste şi că nici el nu e perfect. Cum nimeni nu-i. Cu sine este tolerant şi cere înţelegere, căci e sensibil, cu ceilalţi însă e intransigent şi sever. Totul, declarativ, spre binele comun! În permanenţă este vigilent şi nu lasă garda jos pentru că se simte important.
Dar cum şcoala nu ţine loc de educaţie, indignatul de care vă spun este cu siguranţă prost crescut şi nu ştie că respectul pe care-l pretinde se cîştigă oferindu-l mai întîi. Indignatul născut şi nu făcut este sigur de superioritatea lui şi ştie că i se cuvine. Nu contează ce, cum, cît, de ce. Pur şi simplu i se cuvine, iar statutul pe care şi-l arogă este cel care îi dă dreptul să-şi urle în gura mare lupta sa pentru propriile drepturi. Ce înţelege el prin drepturi este o altă discuţie; cert este că îl interesează doar drepturile lui, nu şi ale celorlalţi. Indignatul cu pricina are întotdeauna adepţi, căci el are nevoie să se impună, iar alţii să fie mereu îndrumaţi. Astfel, întîlnindu-se cererea cu oferta, se rezolvă şi cu aplauzele de care are atîta nevoie! Cum singurul imaculat e el, în viaţa sa apar mereu, mereu probleme. Soluţia este întotdeauna indignarea. Cu cît e mai strigată, cu atît mai mult îi gîdilă orgoliul. Cu cît e zgomotul mai mare, cu atît mai bine se hrăneşte hidra. Hidra este de fapt o specie de celenterate simplă, prădătoare, un animal primitiv şi atît.
În general vorbind, evident, indignarea este bună. Cu toţii ne indignăm, ne revoltăm şi izbucnim, mai ales că societatea noastră oferă motive cu nemiluita. Din indignare scriu şi eu, acum şi altădată, cînd simt că s-a depăşit o limită. Iar linia asta de demarcaţie este mai sus, mai jos, în funcţie de individ, de rezistenţa sa emoţională la durere. Dar refugiul imediat în indignare la orice mică neplăcere, la fiece ghiont, la o trecătoare pală de vînt, nu arată decît incapacitate şi inadaptabilitate. Aceşti indignaţi suferă şi trebuie ajutaţi, dar pînă una alta sînt toxici. Trataţi-vă!
Alina Mihăescu
Director de spectacole la Teatrul ”Matei Vișniec”
