Un film frumos, dar care nu a făcut cine ştie ce valuri în cinematografe este Danny Collins difuzat de HBO, dar şi de Cinemax (şi găsibil pe HBO GO), pe un scenariu surprinzător şi fresh şi cu o distribuţie memorabilă.
Încă de la început sîntem avertizați că fimul este puțin inspirat din fapte reale, așa că ar trebui să încep cu povestea adevărată, care va avea darul să vă capteze instant interesul: un cîntăreț britanic de muzică folk – Steve Tilston – a primit în 2005 un telefon de la un colecționar american, care i-a spus că deține o scrisoare pe care John Lennon i-o expediase în 1971. La acea vreme tînărul artist acordase un interviu revistei ZigZag în care declarase, printre altele, că succesul și norocul ar putea să îi răpească inspirația. La cîteva săptămîni, John, care citise interviul, i-a scris (de mînă!) o scrisoare semnată de către el și Yoko în care îl sfătuia să nu își facă griji, că din propria lui experiență acest lucru nu se va întîmpla. Epistola, care se încheia cu „love, John and Yoko”, conținea și numărul de telefon al fostului Beatles, iar Steve, care era fan al trupei, a declarat, abia cinci ani mai tîrziu, în 2010, că l-ar fi sunat cu siguranță, pentru că aprecia foarte mult maniera de a compune a lui John Lennon. Și culmea, amîndoi erau născuți în Liverpool și cine știe cum ar fi evoluat direcția muzicală și destinul cîntărețului dacă s-ar fi întîlnit cu idolul său. În prezent, Steve este un apreciat artist folk, recompensat cu numeroase premii BBC Folk Award, la categoria melodia anului, iar Rod Stewart și Bob Dylan s-au declarat fani ai muzicii scrise de muzicianul britanic.
Şi tocmai de la această scrisoare pornește scriptul lui Dan Fogelman, care a mai lucrat ca producător – scenarist și la mai cunoscutele Crazy, Stupid Love. (2011), Tangled (2010), Bolt (2008) și Cars (2006).
Și chiar dacă protagonistul este un star consacrat, Danny Collins nu este un film muzical, nici unul biografic, ci o dramă cu accente comice, în care avem șansa să îl vedem pe Pacino cîntînd și fiind la fel de fermecător ca întotdeauna.
Recunosc că mi-a plăcut filmul în ciuda elementelor emoționale dintr-o rețetă fabricată pentru public (căutarea copilului abandonat, încercările de a repara greșelile trecutului și de a forma o familie).
Al Pacino evoluează în stilul lui obișnuit, care nu lasă la întîmplare nici cel mai neînsemnat detaliu, și personajul completează lista de roluri cu acela de cantautor și ne face să ne îndrăgostim de starul nebun, generos, sentimental, atent și imprevizibil. Doar nominalizat la Globurile de Aur pentru acest rol, în inimile noastre Al a primit deja toate premiile.
Așa că nu ezit să îi acord lui Dan Fogelman – regizor și scenarist- aplauze pentru inspirație si întîlnirea pe care ne-o propune. Așadar, avem un film care va mulțumi pe toată lumea: scenariu interesant, distribuție de senzație, joc magnific, regie de calitate! Ce ne mai trebuie? Păi, să ne așezam în fața televizorului și să îl vizionăm!
Michaela Platon
Jurnalist de film
