Trent Reznor este un nume cunoscut de amatorii de jocuri pe calculator (Quake, Call of Duty: Black Ops II), iar combinaţia Reznor & Ross la muzică de film este şi mai cunoscută (The Social Network, The Girl with the Dragon Tattoo, Gone Girl, documentarul Sound City, „The Vietnam War”, „Bird Box”, „Waves” sau noul serial HBO „Watchmen”), tandemul avînd deja un Oscar pentru coloana sonoră a peliculei The Social Network. Iar omul din spatele acestei muzici ce apărea în 1988 este Trent Reznor, cel care a fondat grupul Nine Inch Nails, adeseori fiind folosită abrevierea NIN (sau mai stilizat-NIИ). După două propuneri nefinalizate în 2014 şi 2015, numele Nine Inch Nails a fost inclus pe lista finală cu artiştii introduşi în Rock and Roll Hall of Fame. Se întîmpla în martie 2020.
Istoria Ghosts I-IV a început în 2008 şi albumele au fost lansate mai întîi pe internet, pentru a fi downloadate de oricine dorea. Acelaşi lucru s-a întîmplat acum o lună şi cu aceste două noi discuri, care conţin 23 de melodii instrumentale. Acum 12 ani rezultatul a fost o colecţie instrumentală care amintea de Brian Eno sau Angelo Badalamenti (doi mari creatori de muzică pentru care Trent are un foarte mare respect) şi realizată alături de o echipă formată din Atticus Ross şi Alan Moulder, alături de care au fost invitaţi Brian Viglione, Alessandro Cortini şi Adrian Belew. Ceea ce veţi asculta (mai ales că aveţi suficient timp) este tot în spiritul fantomelor anterioare: vă trebuie doar stare, pentru că savoarea vine după fiecare notă din această lucrare, care la început vă va curăţa mintea şi vă va convinge să rămâneţi în izolare, pentru ca în partea a doua (mai sumbră) să o luaţi la fugă precum lăcustele.
Cele două albume sînt la poli opuşi în ceea ce priveşte stările sufleteşti. Dacă Together înseamnă forţă, stabilitate, reunire, Locusts este înfiorător de la început pînă la sfîrşit! Trent şi Atticus nu folosesc elemente noi pentru a crea muzică: ei sînt ca un cabinet cu doi psihologi, care practică meseria asta de vreo 40 de ani şi care la rîndul lor au trecut prin diferite etape (depresie, dependenţă) părînd uneori vindecaţi, alteori iremediabil pierduţi, deşi găsesc linia de plutire atunci cînd nu mai este nici o speranţă. Aranjamentele lor muzicale sînt atît de detaliate, încît te întrebi dacă nu cumva ei sînt perfect lucizi şi vor doar să hipnotizeze ascultătorul (cu condiţia ca el să se lase condus). Dar în Locusts efectul este unul opus celui scontat de compozitorul hipnotizator: induce o stare de neliniște însoțită de palpitații şi sufocare. Şi totuşi dacă iubeşti muzica NIN, dacă iubeşti rock-ul progresiv (deşi NIN este inclus în genul industrial rock, încadrare cu care nu prea mă obişnuiesc şi, sincer, urăsc încadrările) vei gusta cu plăcere aceste două propuneri de alinare a izolării, în compania cărora vei trece foarte uşor de la speranţă la disperare! Sînt chiar vorbele lui Trent: „Trăim într-adevăr vremuri ciudate! În timp ce ştirile din jurul nostru par să devină din ce în ce mai sumbre, noi oscilăm haotic între speranţă şi disperare”.
Marcel Platon
