Galaţi – Bicaz – Piatra Neamţ – Săvineşti – Brusturi – Iaşi – Suceava. Acesta este, pe scurt, traseul parcurs de Doinița Cocriş. Pe 17 mai 1952 s-a născut în municipiul Galaţi, şcoala generală şi liceul le-a făcut la Bicaz, Piatra Neamț, Săvinești şi Brusturi, din judeţul Neamț, iar facultatea de farmacie a urmat-o la Iaşi. Preşedinta Colegiului Medicilor Suceava mai spune despre ea că, implicîndu-se „cu multă dăruire în profesie, am fost numită la vîrsta de 30 de ani șefa celei mai mari farmacii din județ și apoi farmacist inspector în cadrul Oficiului Farmaceutic Suceava. De asemenea, colegii mei farmaciști m-au ales de-a lungul anilor în diferite funcții în cadrul Colegiului Farmaciștilor Suceava (secretar, vicepreședinte și președinte). La nivel naţional, în anul 2016 am fost aleasă vicepreşedinte al Colegiului Farmaciştilor din România, timp în care am făcut nenumărate demersuri pentru îmbunătăţirea legislaţiei farmaceutice, astfel încît aceasta să vină în sprijinul profesiei de farmacist, precum şi al pacienţilor”.
Înainte de a citi răspunsurile la întrebările adresate de Jupânu’, cîteva lucruri despre părinţii doamnei Cocriş, care este şi membru al Consiliului Local Suceava: „Mama, Dragomirescu Domnica, a fost casnică, atît timp cît noi, cele trei surori, am fost mici și aveam nevoie de mai multă atenție, apoi a lucrat în cadrul ICIL Tîrgu Neamț. Tatăl, Dragomirescu Ioan, a fost absolvent al Seminarului Teologic Neamț și apoi al Școlii de Ofițeri. A profesat ca ofițer cîțiva ani, apoi, ca funcționar la Hidrocentrala V. I. Lenin Bicaz și ulterior funcționar CEC, de unde a ieșit la pensie. După pensionare a slujit biserica din satul Brusturi-Neamț pînă în ziua cînd s-a stins din viață”.
Jupânu’: Cînd spun copilărie la ce vă duce gîndul prima dată?
Doiniţa Cocriş: Copilăria a fost de mult, a fost frumoasă, a fost în alt secol. Am petrecut acei ani în mai multe localități ale județului Neamț – Bicaz, Piatra Neamț, Săvinești, Brusturi. A fost o copilărie interesantă, pentru că mereu cunoșteam locuri și oameni noi. La Bicaz am locuit lângă rîul Bistrița, pe vremea când Bistrița era adevărată, era furioasă, era învolburată – așa cum nu va mai fi vreodată (sau niciodată); pe atunci, pe rîul Bistrița, se vedeau plute și se auzea strigătul specific al plutașilor. Venea și pe atunci Moș … dar Gerilă, cu jucării pentru copii și mici cadouri pentru părinți. Îmi aduc aminte cum erau păpușile atunci – cu cap de carton presat și lăcuit. Mai primeam și sobiță de bucătărie din tablă, tigăițe, plastilină, creioane colorate și … cam atît. Bradul de Crăciun era nelipsit, iar instalația era confecționată artizanal, din becuri colorate cu vopsea și cu un transformator imens. Apoi venea 1 martie, cînd părinții ne cumpărau mărțișoare cu figurine din lemn, confecționate manual, și ne duceau la cofetărie – era o zi de sărbătoare. De 8 martie, aveam emoții mari, pentru că era ziua mamei și abia așteptam să-i dăruim cadoul confecționat la grădiniță, însoțit întotdeauna de buchețelul de ghiocei. Într-un final venea sărbătoarea Paștelui, cînd toată lumea se înnoia, iar noi, cele trei surori, Doinița, Iuliana și Florența, știam că vom primi cîte o rochiță nouă de catifea, brodată cu iepurași și floricele, pantofi de lac, pălăriuță din fetru și cîte o poșetuță pentru copii. Așteptam aceste sărbători cu sufletul la gura și mă bucuram împreună cu surorile mele și cu părinții. Părinții erau tineri, frumoși și se ocupau de educația noastră, astfel că plecam uneori, toată familia, cu trenul la București, la Cluj și la Timișoara, pentru a ne arăta nouă, copiilor, locuri noi și orașe noi. Apoi, tatăl meu s-a transferat la Piatra Neamț și ne-am mutat cu toții acolo. Locuiam în șantier”, unde toată lumea se cunoștea și conviețuia în liniște și bună pace. La 
Piatra Neamț, de sărbătorile de iarnă, se organiza orășelul copiilor, orășel care, vă spun drept, era mult mai frumos decît ce se face acum pentru copii. La Piatra Neamț mergeam cu școala la grădina zoologică, la muzeu, uneori la film și săptămînal la teatrul de păpuși. Pentru scurt timp ne-am mutat la Săvinești și apoi am plecat în satul natal al tatălui meu, Brusturi – Neamț, unde părinții au cumpărat o casă și și-au găsit de serviciu (lucrările la hidrocentrală se cam terminaseră). Aici era altă lume! Aici am văzut pentru prima dată copii desculți pînă cădea prima zăpadă, copii cu opinci, copii cu trăistuță în loc de ghiozdan, copii care aveau de mîncare la școală mămăliguță goală coaptă pe plită, copii care se îmbrăcau cu sumane, copii care… apoi au devenit profesori, ingineri, medici, tehnicieni, asistenți medicali, muncitori calificați, etc. La țară era altfel – nu era cinematograf, nu era teatru, nu era orășelul copiilor, nu erau magazine, nu prea era lumină, iar la școală nu prea erau cadre didactice. A fost cam grea trecerea de la oraș la țară. O simțeam și din nemulțumirea părinților. Noi, copiii, ne-am adaptat mai repede, ne-am găsit prieteni de joacă și destul de repede totul a intrat în normal. În Brusturi am învățat doar doi ani pentru că părinții au realizat că pentru a reuși copiii trebuie să învețe în altă parte. Şi, așa am ajuns din nou la Bicaz, în clasa din care plecasem, fiind „adoptată” de bunicii și mătușile din partea mamei. Surorile mele au luat drumul Iașiului, așa că părinții au rămas fără copii, dar cu o mare grijă, grija de a ne susține pe fiecare dintre noi, acolo unde eram.
La vîrsta la care aţi început să visaţi, ce vă vedeaţi făcînd atunci cînd veţi creşte?
Ca toate fetițele, în primii ani doream să fiu mamă și în același timp doctoriță. Prin clasa a V-a voiam să fiu aviator și am cerut sfatul doamnei diriginte referitor la școala ce trebuia urmată în acest sens. Mai tîrziu, prin clasa a IX-a, mi se părea că cea mai frumoasă profesie este cea inginer și îmi doream să devin inginer. Apoi, a început să mă impresioneze fiecare farmacie pe care o întîlneam, fiecare vitrină de farmacie, fiecare interior de farmacie cu multitudinea medicamentelor, de asemenea frumusețea și eleganța farmacistelor, și a apărut între timp și curiozitatea pentru ceea ce se întîmpla în laboratorul unei farmacii. Admiram, de fiecare dată, florile, borcanele farmaceutice, balanțele, statuetele marilor personalități ale medicinii și farmaciei. Şi tot așa, și tot așa, pînă cînd am spus că acolo este locul meu. M-am uitat apoi în oglindă, eram blonduță, slăbuță și cumva mă vedeam lucrînd lîngă farmacistele pe care le admiram.
Dacă ar fi posibil să vă întoarceţi în timp aţi alege anii copilăriei, pe cei din liceu ori pe cei din facultate?
Liceul a fost cea mai frumoasă perioadă din școală; eram copii studioși, frumoși, cuminți, respectuoși, solidari și veseli. Profesorii erau pentru noi „Dumnezeu pe pământ” și, de fapt, erau aproape ca părinții noștri. Ce știam noi pe atunci??? Să învățăm, să învățăm și cam atît. Nu prea aveam timp liber, dar mergeam totuși la film, însă numai duminica de la 2 la 4 sau de 4 la 6 și la cofetărie cam tot așa. Cum ne distram? Sau mai bine zis unde și cum ne distram? Din cînd în cînd în sala de sport se organizau reuniuni de către o clasă, care invita din celelalte clase numai elevii buni și foarte buni. Muzica?! – pick- up cu discuri (plăci). Ținuta?! – cît mai sobră, poate chiar uniforma școlară. Părul?! – strîns în codițe, cu fundițe sau tuns. Și unde mai pui că profesorii erau…. prezenți. Durata – 3 – 4 ore. A doua zi?! Şcoală sau pregătire. Tot la școală. După absolvire și după bacalaureat, am învins: am mers la film de la 6 la 8 și la cofetărie după ora 8. Ura!!! Eram de-acum mari și liberi!!! Dar odată cu această „libertate” ne-am împrăștiat la diverse facultăți, în diverse centre universitare și încet, încet fiecare a pornit spre a se împlini profesional și familial, astfel că ne-am cam uitat.
Cînd aţi legat cele mai frumoase prietenii?
Prieteniile care s-au legat în liceu, au fost cele mai curate, cele mai sincere și cele mai durabile, chiar dacă nu am mai ținut legătura permanent între noi. În facultate, nu erau prea multe relații de prietenie între colegi, pentru că era o competiție acerbă pentru obținerea de note cît mai mari. Ştim cu toții că întreținerea în facultate era costisitoare și obținerea de burse era esențială, și mai știm cu toții că repartiția pe post se făcea atunci, în general, pe bază de medii. Facultatea era grea, profesorii severi, iar noi ne gîndeam la viitorul loc de muncă, la o viitoare familie – eram deja adulți. În primul an de facultate l-am cunoscut pe soțul meu la una din discoteci unde cînta Roșu și Negru. Mai târziu am hotărît să ne căsătorim și acest lucru s-a întîmplat în 1977, cînd eu eram farmacist la Ilișești, iar soțul meu era inginer la OGA Suceava. După trei ani, în 1980, a venit pe lume o fetiță, pe nume Alecsandra, care a îmbrățișat aceeași profesie ca mine. Este căsătorită, cu Dorin Achiței – medic, iar noi, eu și soțul meu, sîntem beneficiarii a doi nepoți – Dragoș și Dorotheea. Oare ce profesie vor îmbrățișa ei, în condițiile în care prima prioritate a lor este telefonul și calculatorul?!
Există o diferenţă între a fi farmacist în 2020 şi a fi fost farmacist înainte de 1989?
Da, există unele diferențe. Farmacia înainte de 1989 punea pe primul plan prepararea unor medicamente de către farmacist în farmacie, astfel că atunci cînd spuneai farmacie spuneai și medicament preparat. Existau, și atunci ca și acum, multe medicamente tipizate, dar activitatea de receptură realiza cam o treime din medicamentele necesare pacienților. În contextul actual, activitatea de farmacie este mai spectaculoasă. Există foarte multe forme și specialități farmaceutice, iar farmacistul trebuie să fie foarte bine informat pentru a prelua toate noutățile domeniului nostru, noutăți care apar cu o viteză foarte mare. Din păcate activitatea de receptură a trecut în planul doi. În ultima perioadă există totuși o creștere a adresabilității pentru medicamentul preparat în farmacie. Aceasta adresabilitate vine în general dinspre medici, care, negăsind în piața farmaceutică asocierile de substanțe farmaceutice în concentrațiile pe care le doresc și care sînt necesare bolnavului, apelează din ce în ce mai mult la prescripția magistrală care se adresează farmacistului de receptură (medicii și pacienții pot să se informeze despre farmaciile care prepară medicamente pe site-ul Colegiului Farmaciștilor Suceava). Concluzionând, vă pot spune că și înainte și după 1989 farmacistul rămâne singurul specialist în domeniul medicamentului.
Cînd aţi ales să faceţi pasul spre activitatea politică şi de ce?
Inițial nu am ales eu să fac politică, dar apreciez orice persoană care se implică și își asumă responsabilități în a rezolva problemele care țin de domeniul politic. Nu sunt de acord cu a considera oamenii politici și politica, un mare rău, dar dacă e să fie de rău, e un „rău necesar” și fără de care nu poate funcționa nici o societate. Cum am început: în anul II de facultate mi s-a spus că trebuie să citesc Statutul PCR pentru a fi primită în rîndurile partidului. Primirea în partid a fost pentru mine ceva extraordinar, pentru că participam la ședințele de partid împreună cu profesorii mei și pentru că mi s-a deschis o altă perspectivă în a analiza și aborda unele aspecte ale activității mele studențești și ale societății de atunci, în general. În același timp m-am implicat și în organizația studențească UASCR, unde răspundeam de activități culturale și de turism, organizînd excursii precum și întîlniri cu personalități culturale ale Iașiului de atunci. Activitatea politică adevărată am desfășurat-o după 1989. Mai ales atunci doream să mă implic în politică, pentru că simțeam că se merge pe un alt drum decît cel pe care îl consideram eu a fi cel mai bun și mai potrivit pentru realitățile din România acelei perioade. Am activat în cadrul FSN, PSM, și mai apoi am fost președinta Partidului Socialist Mohora – Suceava. Am întrerupt cîțiva ani pentru că prezența mea era mult mai necesară în familie și în profesie. Am revenit în politică și m-am înscris în PSD, iar de atunci activez în cadrul acestui partid, fiind convinsă că valorile social – democrației sînt cele care se potrivesc cel mai bine poporului nostru.
Care a fost cea mai mare realizare a dumneavoastră în calitate de membru al Consiliului Local Suceava?
Am avut cîteva realizări, dar nu spectaculoase, pentru că în cele trei mandate PSD nu a avut majoritate decît o foarte mică perioadă de timp. Am fost fermă și am influențat neaprobarea unui proiect care ar fi determinat mutarea Agenției de Protecție a Mediului Suceava din spațiul pe care îl deține într-un spațiu necorespunzător și înființarea în acea clădire a unei grădinițe, în condițiile în care problemele de mediu sînt în atenția Uniunii Europene și unde noi sîntem încă sub linia de trecere. De asemenea, m-am opus la aglomerarea și sufocarea Școlii Gimnaziale „Ion Creangă” Suceava prin construirea din nou… a unei grădinițe, în condițiile în care există în cartierul Obcini posibilitatea de a achiziționa spații sau clădiri pentru amenajarea unei grădinițe moderne și spațioase. Am reușit să țin pe linia de plutire gestionarea cîinilor fără stăpîn, în așa fel încît Europa să nu ne arate cu degetul. Nu am reușit să realizez multe din lucrurile pe care mi le-aș fi dorit, pentru ca orașul nostru să arate așa cum îl vor sucevenii și cum ar trebui să fie un oraș european.
Jupânu’
