În etapa de joi din Europa League, la unul din meciuri (zău că nu mai știu în care) un jucător a trimis spre jucătorul de bandă stîngă o deschidere absolut excepțională, folosind un procedeu despre care comentatorul de la Digi nu a ratat să spună că a fost o ”rabonă”. Probabil l-ați auzit și dvs. în diverse ocazii, însă pentru cei care totuși nu au prins termenul, e vorba de o pasă sau un șut la care piciorul lovește mingea pe după piciorul de sprijin, prin exteriorul acestuia. Poziția picioarelor în momentul lovirii mingii e un fel de ”X”.
Căutînd să aflu originea termenului, am găsit fel de fel de chestii, cu trimitere la limba spaniolă sau portugheză braziliană, precum și un nume de fotbalist argentinian care cică ar fi executat prima ”rabona” prin 1957. Pele a fost și el filmat în anii `60 cu cîteva execuții de acest fel. Mai există și varianta unui verb spaniol care definește… mișcarea cozii vacii, care s-ar asemăna cu aceea a piciorului executantului! De asemenea, un altul este echivalentul românescului ”a chiuli de la școală”, adică a fenta școala, ceea ce face și executantul loviturii, numai că el fentează adversarul!
Mi-am mai adus aminte cu această ocazie și de alte expresii, exclusiv românești, unele dispărute. Astfel, prin anii `50 și `60, cînd jucătorul lovea mingea cu călcîiul se spunea că ”a dat cu Oxfordul”!!! Cred că sensul era acela că e o lovitură ”deșteaptă”… ca deștepții de la Oxford! Cel mai des folosea zicerea comentatorul tv Eftimie Ionescu. Tot prin anii `50, fundașii mai erau numiți și ”beci”! Iar poziția lor în teren era ”la becie”! Nu bănuiți de unde vine, nu? Că doar nu de la becul din tavan! Am înțeles că venea de la englezescul ”back” (care înseamnă spate), care se pronunță cu un ”e” spre ”a”, iar în română s-a preluat ca substantivul un bec, doi beci! Adică ăla din spate, deci fundaș.
