Joia trecută, cîndva după miezul nopții, în timp ce scriam celelalte rubrici pentru acest număr al Jupânului, fiind ca de obicei cu unul din televizoare fixat pe România TV, în ureche mi-a intrat ceva despre o cîntăreață care dă un interviu. Nu era direct pe RTV, ci preluat de la o televiziune de care m-a ferit Dumnezeu să aud pînă atunci, tot așa cum îi voi rămîne veșnic recunoscător că m-a apărat mereu și de gunoiul sau otrava pe care ni le picură în urechi și-n suflete fel de fel de instituții de profil, prezentîndu-le drept ”muzică”. Individa despre care vă vorbesc (și vă cer scuze că o fac, dar n-am cum altfel: înțeleg că ocup aiurea spațiul acestei rubrici, dar revolta mă mînă) avea o voce despre care puteai bănui orice, însă nicicum că poate fi folosită spre a produce ceva muzical. Era stridentă și mîțîită, știți dvs.: genul acela de autoalint pe care îl practică individele aparținînd subspeciei ăleia pe care nu pot să o definesc aici. Individa are și nume: Andra Gogan. Vorbea în ”interviul” ăla despre nu știu ce individ vorbitor de engleză pe care tocmai îl agățase și cu care se împacă nevoie mare și, evident, în perspectivă, pînă la adînci bătrîneți.
Am apăsat pe youtube și mi s-a făcut rău în etape: în prima, cînd am văzut cîte ”piese” avea individa încărcate acolo. Apoi, am pus una, să mă lămuresc: era un amestec de țiuieli, pîrîieli, efecte d-alea de manea, cu wah-waw și ecou, plus mîțîielile individei, de la sine înțelese, într-o română ininteligibilă, mixate cu ceva latino, cu ceva afro, cu ceva arăbesc. E absurd, e ilogic, e anormal să spui că aia cîntă. N-ai cum. Vreți să înțelegeți mai bine ce spun? Căutați-i ”piesele”. Vă dau și cîteva titluri: ”Habibi Baby”, ”Wolfy Style”, ”Ce băiat”, ”Damelo”. Fraților, e neîndoielnic: ne tîmpim în mare viteză. (Foto: Focus Energetic)
