Mereu am simțit primăvara prin muzică. Muzica e cea care contribuie la renașterea de care avem nevoie cu toții, după o iarnă lungă și seacă.
Luna martie l-a readus la Suceava pe Mircea Baniciu, într-o duminică seară senină, la bătrîna Casă de Cultură, la doar o zi distanță de la celebrarea Muzei eterne – femeia. Turneul național “Eșarfă în dar” reprezintă o retrospectivă a carierei de peste 50 de ani a lui Tetea, vocea tinereții voastre, dar și a copilăriei mele. Turneul a debutat la 27 februarie la Timișoara și include 10 orașe din România, ultimul concert fiind, bien sûr, la București, PE 24 martie, alături de Orchestra simfonică a Operei Naționale București.
”Eșarfă în dar” nu este doar o odă adusă feminității, ci o călătorie muzicală profundă. Pentru unii s-a lăsat cu “melancolii de cățeluș”, pentru alții cu “tristeți romantice de fată” sau “dealuri cu dor”, iar pentru mine a fost o întoarcere acasă, în odaia luminoasă a copilăriei, cînd Phoenix și Pasărea Colibri, cei mai buni prieteni ai mei de atunci, răsunau din casetofonul mai bătrîn ca mine cu vreo doi ani.
Bineînțeles că am cîntat (aproape) fiecare vers, cu excepția celor care m-au lăsat mută, că-s și eu om (sau femeie?!) și am emoții. E greu să aleg un moment preferat, pentru că toate au fost frumoase, sincere și blînde, precum Tetea. Pentru nostalgicii veșnic îndrăgostiți s-au cîntat “Dealul cu Dor”, “Cîntecul ceasornicarului”, “Scrisoare de bun rămas”, “Cu tine în gînd” sau “Eșarfă în dar”. N-au lipsit nici clasicele imnuri “de bine și frumos” – “Vara la țară”, “Din Apuseni la Răsărit” sau “Hanul Ulciorului Nesecat”, nici atît de actualele “Întoarcere la Orient ”sau “Înțelegere” – pe care am sorbit-o de parcă nu-mi doream să se mai termine.
Greu ne-a fost să privim fotografiile de pe ecranul care a însoțit spectacolul cu proiecțiile sale, mai ales cînd a venit momentul acelui omagiu emoționant adus lui Nicolae Covaci. Abia m-am stăpînit cînd mi-am auzit cea mai iubită piesă din topul Phoenix – “Canarul”, cu vocea magică a lui Baniciu și sound-ul clapelor povestitoare ale lui Vlady Cnejevici. “Vremuri”, “Mugur de Fluier”, “Mica Țiganiadă”, “Nunta” sau “Andrii Popa” (cu prezența micilor chitariști ai Academiei Sing Bucovina) au întregit tabloul Phoenix, iar seara de 9 martie avea să ajungă la final cu “Cîntecul Bufonului”. Noi l-am considerat tot un omagiu, de data aceasta pentru două figuri emblematice ale culturii românești: Dan Andrei Aldea și Ion Caramitru, ambii născuți în această zi. Bis-ul a fost, după cum a zis și Tetea, pentru copii sau pentru cei mari cu suflete de copii. “Pisica Neagră” m-a întors în aceeași odaie despre care vă povesteam la începutul articolului.
Magia n-ar fi fost aceeași fără clapele (și bas-ul, și tobele, ha!) lui Vlady Cnejevici și chitara rafinată a lui Teo Boar. Împreună au creat o poveste despre vremuri (demult sau nu apuse), despre doruri arzătoare și despre muzica ce leagă suflete dincolo de timp. Acum, să vină primăvara! Mulțumesc, Mircea Baniciu, Vlady Cnejevici și Teo Boar, pentru eșarfa-n dar!
Alexandra Cuza
