La final de 2024, cînd fiecare își face propriul bilanț, tot ce pot spune e că sînt recunoscătoare pentru tot ce mi s-a întîmplat. Din punct de vedere muzical, a fost anul care mi-a împlinit cele mai mari visuri. L-am văzut live pe David Gilmour (cu alte cuvinte, am participat la ,,concertul vieții mele”), iar acum am mai bifat un monument al muzicii și al copilăriei mele: Sir Paul McCartney.
Pînă la urmă, ceea ce este menit să ți se întîmple se va întîmpla oricum. În 2020 ratam șansa de a-l vedea pe McCartney, după ce pandemia ne lovise din plin. Să fiu sinceră, îmi pierdusem și cea mai mică urmă de speranță, cu toate că Paulie a fost productiv și a mai lansat de atunci un album și cîteva documentare. În plus, la începutul anului, McCartney îşi expunea fotografiile la Londra și New York, în cadrul expoziţiei ”Paul McCartney Photographs 1963-1964: Eyes of the Storm”. În vară, ne dădea vestea cea mare: se întoarce în Europa!
Ei bine, s-a întîmplat. Pe 4 decembrie, tot într-o miercuri, l-am văzut pe Sir Paul McCartney. La Paris, exact în aceeași locație în care trebuia să-l văd în 2020.
Nu prea îmi pot găsi cuvintele nici acum, la aproape două săptămîni de la eveniment. Am un nod în gît și zîmbesc, gîndindu-mă că ”am făcut-o și pe asta”, dar mă topește tot ceea ce am trăit. Paul McCartney a fost primul basist care mi-a cîștigat inima de adolescentă. În lumea Beatles am intrat prin școala generală, ca fană John Lennon. Apoi am început să-l divinizez pe McCartney, susținînd că nu există ”băiat mai frumos” care să cînte așa ca el. Mai tîrziu, am rezonat cel mai bine cu George, lucru neschimbat pînă astăzi. Această ecuație nu ar fi avut sens fără Ringo. Ce vreau să punctez este că fiecare Beatle e parte din mine și copilăria mea, iar acum Paul mi i-a adus aproape pe toți.
Concertul de la Paris, de la La Defense Arena, a însumat magia Beatles, Wings și McCartney în două ore jumătate, fără pauză. Cu alte cuvinte, Paul McCartney, la cei 82 de ani ai săi, a făcut un show măreț, a schimbat zeci de instrumente, a dansat și a cîntat alături de cele 40.000 de suflete din public. Fără oprire! Mulțumim pentru încă o lecție, Sir Paul.
Concertul nu putea să înceapă decît cu un clasic Beatles: “Can’t Buy Me Love”. A urmat “Junior’s Farm”, care a deschis era Wings și ne-a amintit de ce muzica lui Paul nu are vîrstă. În același spirit Wings, a continuat cu “Letting Go”, o favorită în lista personală. Beatlemania a revenit cu “Drive My Car” și “Got To Get You Into My Life”. Uitîndu-mă în jurul meu, vedeam tineri de 17-18 ani, dar și oameni maturi, de 50-60-70 de ani, care cîntau cuvînt cu cuvînt, iar acest lucru ne aducea, parcă, și mai aproape unii de ceilalți. Aproape de magia Beatles.
“Come on To Me”, o piesă mai recentă din cariera solo a lui McCartney, a animat și mai tare publicul, amintindu-ne că Paul este muzicianul complet. Chiar dacă nu mai are aceeași voce ca în ’73, la “Let Me Roll It”, Sir Paul a transmis exact la fel ca atunci.
S-a deschis, apoi, era Sgt. Pepper cu “Getting Better”, iar emoțiile deveneau tot mai intense. Au urmat “Let ‘Em In”, “My Valentine” – în care Paul și-a cîntat dragostea pentru Nancy Shevell, și “Nineteen Hundred and Eighty-Five”, care a stîrnit și mai tare publicul.
Un omagiu adus familiei McCartney a fost “Maybe I’m Amazed”, iar proiecția care a însoțit cîntecul nu a făcut altceva decît să înduioșeze și cel mai rigid fan. Întorși la era early – Beatles, ne-am bucurat de “Love Me Do”, “I’ve Just Seen A Face” sau “Michelle” – ma belle, cum altfel?, însă cireașa a fost, după părerea mea, “In Spite of All The Danger”, unul dintre primele cîntece McCartney- Harrison, de pe vremea cînd se numeau The Quarrymen și cîntau în cluburi din Liverpool, alături de Colin Hanton la tobe și John Lowe la clape. “Dance Tonight” a dezmorțit publicul după sesiunea acustică, însă nostalgia s-a întors odată cu emblematica “Blackbird”, emoționanta “Here Today” – dedicată lui John și, bineînțeles, cu “Now and Then”, care a stors și ultima lacrimă din miile de perechi de ochi care priveau spre scenă. Acela a fost momentul în care am cîntat cît m-au ținut plămînii, cu lacrimi de crocodil, ce-i drept, “it’s all because of you”. Asta pentru că lor, Beatleșilor, le datorez devotamentul meu profund pentru muzică.
După toată încărcătura emoțională și mulțumirile publicului, Sir Paul ne-a invitat să ,,ne rupem în figuri” pe “Lady Madonna” și “Jet” – o altă clasică Wings. A urmat cea mai frumoasă călătorie în psihedelia anilor ’60, cu “Being for the Benefit of Mr.Kite!”, apoi inima mi-a stat pentru cîteva secunde cînd l-am văzut pe Paul luîndu-și ukulelele, instrument dăruit chiar de George Harrison. Știam ce urmează: “Something”, momentul dedicat lui George. Fun fact: “Something” a fost primul cîntec cu care eu am urcat pe o scenă. Aveam 15 ani, iar dragostea mea pentru Beatles era în floare. În floare este și dragostea mea pentru George Harrison, acum, la o oareșce maturitate, cînd simt că rezonez cel mai tare cu muzica lui.
Publicul a fost din nou implicat, de această dată la “Ob-La-Di, Ob-La-Da”, cînd s-a cîntat, dansat și …strigat, din toți rărunchii: BRA!!!
Ajunși la “Band On The Run”, cel mai pur omagiu adus erei Wings, am simțit, cred eu, totul la intensitate maximă. N-am apucat să ne dezmeticim bine că ne-au și lovit “Get Back” și proiecțiile din filmul cu același nume. Apoi, ne-am mai potolit fizic, însă rollercoasterul emoțional era departe de a se fi oprit. “Let It Be” ne-a făcut să vibrăm, chiar și după catralioane de ascultări. O mare de luminițe a învăluit sala, iar versurile atît de iubite au răsunat mai puternic ca niciodată. Pînă la urmă, așa s-a scris istoria…
“Live and Let Die” a fost, probabil, cel mai impresionant moment al showului, vizual și tehnic. Explozia (și la propriu, și la figurat) de lumini și efecte speciale a creat un moment memorabil, un spectacol ce părea că sfidează gravitația.
Cît scriu aceste rînduri, retrăiesc fiecare moment și parcă refuz să ajung la finalul setlistului. Ha! Nemuritoarea “Hey Jude” a încheiat, oarecum, concertul, însă Paul nu era prea hotărît să plece. După aproape zece minute în care, de la mic la mare, s-a cîntat la unison, Sir Paul ne-a dăruit, poate, cel mai valoros moment al serii. Duetul său cu John Lennon în “I’ve Got a Feeling” a împlinit cumva multe visuri, printre care și pe al meu. Chiar dacă John și George nu mai sînt printre noi, în acea seară de decembrie, i-am simțit atît de aproape…
Cercul aproape se închidea cu reprise-ul “Sgt.Pepper’s Lonely Hearts Club Band”, dar noi tot nu voiam să plecăm acasă. Nici Paul, care s-a dezlănțuit pe “Helter Skelter”, demonstrînd încă o dată că vîrsta e doar un număr. Incredibil!
Venise, totuși, și momentul acela. “Golden Slumbers – Carry That Weight – The End” au încheiat apoteotic un concert la care visam în copilărie, cînd strîngeam la piept albumul “Abbey Road”. Un concert pe care mi-l imaginam încă de atunci și pe care, acum, știu că nu-l voi uita niciodată. Vă doresc să vă-mpliniți și voi visurile în Noul An, să fiți feriți de Bărbosul Suprem în tot ceea ce faceți și, bineînțeles, să nu uitați să vă bucurați de muzică!
Alexandra Cuza
