Sunt un copil al anilor ‘90, crescut cu casete audio și video, cu MTV, walkman și camere foto pe film. Nu mi-a spus nimeni ce „trebuie” să ascult – nimeni nu m-a îndemnat spre pop sau rock -, dar am avut norocul să cresc într-un mediu în care muzica era mereu prezentă. Așa am învățat s-o ascult cu curiozitate, fără etichete.
Am crescut și mi-am format idoli. În primul an de liceu descopeream creionul dermatograf și ochelarii rotunzi, construindu-mi o colecție serioasă de tricouri (cu vreo două numere mai mari) cu trupele care îmi ocupau mintea, pereții camerei și fiecare minut din căști. Era felul meu de a spune cine sînt, înainte să știu cine sînt cu adevărat. Muzica nu era doar fundal sonor – devenise refugiu și, de ce nu, o formă de revoltă.
Privind în urmă, îmi dau seama că, în esență, nu m-am schimbat prea mult. Creionul dermatograf s-a mai estompat, dar în locul lui a rămas privirea limpede a cuiva recunoscător muzicii pentru ceea ce a devenit.
Ozzy Osbourne a fost unul dintre puținii rebeli care ne-au arătat, încă de la începuturi, cum se arde cu adevărat pentru ceva, cum se trăiește fără compromisuri și prejudecăți.
Viața lui Ozzy a fost, de la început, un spectacol neîmblînzit – plină de excese, rătăciri, ieșiri din decor, dar și reveniri spectaculoase. A fost supranumit „Prințul Întunericului”, dar, paradoxal, el a fost lumină pentru generații întregi.
Născut într-o Anglie cenușie, aflată în plină reconstrucție postbelică, John Michael Osbourne a crescut într-o casă modestă, alături de cinci frați, într-o familie în care fiecare bănuț conta, iar muzica era mai degrabă un vis îndepărtat decît o opțiune reală. A suferit de dislexie, a fost tachinat la școală, a avut slujbe mărunte și a fost închis pentru furt. Dar tot acest haos l-a format.
Din acel Birmingham industrial, plin de fum și greutăți, a răsărit o voce care avea să schimbe pentru totdeauna muzica rock.
Cred că plecarea lui Ozzy e o ruptură între lumi: cea în care idolii noștri păreau nemuritori și cea în care încep să dispară, unul cîte unul, lăsînd în urmă un gol de neumplut.
Clișeicul „va trăi oricum, prin muzica pe care a lăsat-o” poate oferi o alinare de moment, dar, sincer, atunci cînd pierdem o figură atît de importantă pentru formarea noastră, e ca și cum am pierde o parte din propriul trecut.
Cu fiecare legendă care se transformă în praf de stele, rămînem puțin mai singuri într-o lume în care vocile autentice se aud tot mai rar. E un gol care nu ține doar de muzică – ține de cine am fost atunci cînd i-am descoperit, de emoțiile brute pe care le-am trăit, de libertatea pe care am simțit-o ascultîndu-i.
Ozzy Osbourne nu a fost doar o voce a rockului – a fost o forță, un personaj esențial și atît de necesar într-o lume imperfectă. Chiar dacă nu mai e, tot ce a lăsat în urmă ne obligă, cumva, să nu uităm de unde venim.
Cred că avem o datorie tăcută față de artiștii pe care-i iubim: să păstrăm și să transmitem mai departe această pasiune nealterată pentru muzică – sinceră, profundă, trăită din tot sufletul.
Oz, zborul tău se simte ca finalul unei ere. Poate că așa și este, dar noi nu trebuie să uităm cum ne-ai făcut să ne simțim. Fly high!
Alexandra Cuza
