Cu puțini zeci de ani în urmă, pe cînd globalizarea nu ajunsese la cotele de azi (fiind mai degrabă un cuvînt abstract, o teorie geo-socio-politică), cînd toate, absolut toate statele lumii doreau să fie performante în toate domeniile, de la industrie IT ori auto pînă la arme nucleare, fotbal și energie ”verde” (altă bazaconie, altă abstracțiune!), atunci cînd asociai termeni ca ”fotbal” și ”lumea arabă” era semn că ori o dai pe glume, ori ai probleme la neuron.
Anii `90 au adus o repoziționare a arabilor față de fotbal și, ca o consecință directă a sumelor colosale investite, și a fotbalului față de arabi. E drept că într-o primă fază, zona fotbalistică arabă era un veritabil cimitir al elefanților, un fel de deversor pentru fotbaliști mai degrabă dezafectați, posesori de vîrstă apreciabilă… și de burți tot așa! Apoi, ușor-ușor, au mușcat din nada alcătuită din salarii și prime uriașe antrenori cu trofee la activ, dar și fotbaliști poate nu chiar din candidații la Balon d`Or, dar cu performanțe serioase în palmares, proveniți din campionate dintre cele mai serioase din Europa și America de Sud. În momentul cînd (după distribuirea mitei în sumă de multe milioane, care s-a lăsat și cu ceva pușcărie) o țară arabă, Qatar, a ajuns și gazda unui Campionat Mondial, a devenit limpede că lumea fotbalistică arabă a atins culmi de nebănuit cîndva. După ce a ajuns acolo și cel mai bun fotbalist din lume, Ronaldo, a fost clar că lucrurile s-au schimbat. Ajuns la aproape 40 de ani, Ronaldo anunță prelungirea contractului pe încă doi ani. Nu la fel și Neymar: la cei 33 de ani și după o accidentare urîtă, anunță că i-ar cam părăsi pe arăboi pentru a reveni în fotbalul adevărat, adică la Barcelona. De unde și ideea că pentru unii din cei mari mai sînt și alte chestii importante, dincolo de banii arăboilor.
