Anul 2026 este Anul Nicolae Labiș. Într-o epocă în care cultura românească se vrea a fi anihilată, Labiș – „buzduganul unei generații” – revine ca un semnal de trezire, o forță care anunță, încă o dată, că valorile autentice nu pot fi și nu vor fi reduse la tăcere. Scriu acest articol după un eveniment la care am luat parte într-o seară de decembrie, un eveniment cu și pentru tineri, dedicat celor 90 de ani de la nașterea poetului sucevean. Am văzut tineri însetați de cultură, pasionați de lectură, cu o sinceritate aparte. M-a mișcat să văd cum noua generație se pierde printre versuri și notițe, nu printre tik-tok-uri. M-au emoționat tinerii poeți, care îl au printre reperele lor și pe Nicolae Labiș. Franchețea și inocența lor sînt calități atît de rare, într-o lume tot mai lipsită de coloană vertebrală.
A declara anul ce vine „Anul Nicolae Labiș” nu înseamnă să privim doar în urmă. Înseamnă să fim atenți la tinerii noștri care au ceva de spus. Labiș a scris despre curaj, despre coexistența copilăriei cu maturitatea și despre frumusețea unei lumi care merită apărată. Era la fel de tînăr… Iar versurile lui inspiră și acum.
Gîndindu-mă la poezia lui, mereu îmi vine să cînt: „Generații secate se sting, tinerii rîd către stelele reci, cine-și va pierde credința-n izbîndă…” Să cînt, pentru că versurile marilor noștri poeți au avut întotdeauna o muzicalitate rară. Și mai rară este frumusețea cu care artiști precum Anda Călugăreanu, Nicu Alifantis sau Mircea Vintilă au reușit să transpună această vibrație a poeziei românești în muzica folk – genul care, mai mult decît oricare altul, a știut să transforme poezia în mărturie vie.
Poemul ,,Noi, nu!”, scris de Nicolae Labiș și lansat postum, a devenit imn în interpretarea unică a Andei Călugăreanu, pe vremea cînd libertatea ne era îngrădită. În glasul ei, refuzul compromisului – acel ,,noi, nu!” hotărît – devine simbolul verticalității unei generații care nu acceptă să fie îngenuncheată. Mesajul este universal, dar și suficient de subtil încît a trecut de cenzură.
,,Ca un vînt rău ori ca o insultă/ Întrebarea prin rînduri trecu/ Ascultă, ascultă, ascultă/ Noi nu, niciodată, noi nu!”. Astăzi, „noi” din poezia lui Labiș devine „noi” într-o societate bolnavă de compromis și indiferență. Ține de noi dacă luptăm sau ne complăcem.
Nicolae Labiș rămîne vocea lor, a tinerilor luptători. Anul care-i este dedicat poetului cu origini sucevene poate deveni o celebrare a curajului – în cărți, în școli, în muzică și în felul în care alegem să rămînem, asemenea lui: demni, lucizi și neînfricați.
Alexandra Cuza
