A doua jumătate a Festivalului a debutat vineri, 24 iulie, prin a aduce pe scenă o curiozitate: grupul britanic Kitty, Daisy & Lewis, care păreau să învețe să cînte chiar acolo! Erau ca niște desene animate, hîrjonindu-se și schimbînd locurile din spatele instrumentelor între ei. Cred că oricare dintre spectatori, cu un antrenament de cîteva ore, putea cînta la fel. Dacă n-aveai simțul umorului, puteai crede că fac mișto de tine! Legea compensației a funcționat însă perfect, astfel că după copiii ăștia (după apucături, că ani au destui în acte!) au urmat două nume formidabile: Coco Montoya, un bluesman de mare calitate, cu zeci de ani de carieră și cu o prestație colosală, urmat de Fantastic Negrito, pe care anul trecut fusesem nevoit să-l abandonez la jumătatea recitalului din motive obiective. Ei bine, de data asta am tras concluzia că a fost prezența supremă a ediției din acest an (cel puțin din ce văzusem pînă la el) și că premiul Grammy pe care l-a obținut în 2016 la categoria Best Contemporary Blues Album este absolut meritat. Am reținut și cîteva amănunte năucitoare: că este al… 15-lea (și ultimul!) copil din familia sa și că pseudonimul sub care cîntă l-a ajutat evident în carieră, din moment ce numele său real, Xavier Amin Dphrepaulezz, era, categoric, de nereținut!!! Un artist enorm, care cîntă un fel de blues unic, inconfundabil, fiecare piesă fiind mai degrabă o arie dintr-o operă cu totul personală.
Sîmbătă a fost parcă anume una banală, pentru a ne aduna după Negrito și a ne pregăti pentru Kenny Wayne Shepherd, capul de afiș al acestei ediții. Care, fără pic de exagerare, pare venit din altă galaxie. Nu se poate compara, nu se poate asemăna cu nimic din ce știam. Ceea ce face Shepherd cu chitara e pur și simplu divin. Mă gîndesc că anul viitor, cînd pe 1 iulie voi fi față în față cu Joe Bonamassa (nu glumesc, deja mi-am cumpărat abonamentul) să nu mai fiu impresionat cît s-ar cuveni, după ce l-am văzut acum pe Shepherd. (Foto: Open Air Blues Festival Brezoi – Vâlcea)
