Pe 8 decembrie s-au împlinit 44 de ani de cînd John Lennon, poate cea mai importantă personalitate din întreaga muzică pop-rock, a fost ucis de un dement în fața intrării de la Dakota Building, clădirea din New York unde locuia împreună cu Yoko Ono, soția sa, și cu băiețelul lor, Sean, în vîrstă de 6 ani. Vă reamintesc că asasinul (din scîrbă și nemărginită ură nu îi pomenesc numele) a explicat gestul prin aceea că John refuzase să-i dea un autograf pe un disc cu cîteva ore mai devreme, iar el, un mare fan al lui John și al grupului The Beatles, s-a simțit disprețuit. A fost condamnat pe viață. De atunci, a depus 11 cereri de eliberare condiționată, respinse toate, ultima în 2021, motivul principal fiind că nu a primit niciodată, conform legilor americane, acceptul din partea văduvei lui John.
Indiscutabil, John Lennon a fost genial. A fost jumătate din cel mai bun duo de compozitori din muzica rock, Lennon – McCartney, și… un sfert din fenomenul Beatles, ”The Fab Four”, cum erau porecliți, grupul cel mai melodios, mai imaginativ, mai complex, mai inventiv în plan muzical din cîte au izvorît pe Pămînt. Fără The Beatles, lumea de azi ar fi arătat altfel, cu siguranță că mai urît. Faptul că supraviețuitorii, Sir Paul McCartney și Sir Ringo Starr, săriți binișor de 80 de ani, continuă să cînte și să facă turnee este doar normal: de ei nu te poți sătura nicicînd. George Harrison s-a stins și el devreme, în 2001.
Ca de fiecare dată cînd vorbesc despre John, închei cu primele versuri din piesa sa ”God” din 1970, de o adîncime aproape înfricoșătoare: ”God is a concept / By which we measure our pain” (”Dumnezeu este un concept / Prin care ne măsurăm durerea”). Durerea de a-l fi pierdut pe John atunci, pe 8 decembrie 1980, încă nu mi s-a stins.
