Arbitrajul din România are o lungă tradiție de tîlhării și de interpretări pe bază de interes reciproc ale Regulamentului Jocului de Fotbal, începută încă din vremea lui Ceaușescu, cînd a existat totuși un arbitru care a făcut și pușcărie, un anume Constantin Ghiță din Brașov. În timp, s-a creat un veritabil folclor legat de arbitraj, tradiția împămîntenită fiind timp de zeci de ani aceea că toată suflarea prezentă pe stadioanele patriei să-i ”salute” pe tîlharii îmbrăcați în negru cu strigarea pe deplin întemeiată: ”Hoo-ții, hoo-ții!”. Era momentul care înfrățea galeriile, fiindcă prin rotație mai toate echipele erau tîlhărite de ”cavalerii dreptății”.
La vremuri ceva mai noi au izvorît borfași cu fluier croiți pe alt tipar decît ăia din comunism care erau fericiți cu un portbagaj plin de carne, brînzeturi și băutură: ăștia au săltat și nivelul, astfel că pe vremea promovării Forestei, în 1997, un fluierat cinstit, pe ”ce se vede”, era 5.000 de mărci, un egal dublă suma, iar pentru victorie se mai dubla o dată, adică se făceau 20.000 de mărci. V-o spune press-officer-ul echipei de atunci, adică eu! Ba am asistat și la refuzul acestei sume aduse de un înalt demnitar, șeful brigăzii refuzînd cu eleganță, pe motiv că adversarii fuseseră mai grăbiți, echipîndu-le pe soțiile celor patru arbitri, în ziua precedentă, cu cîte… un autoturism! Vă jur că nu-i minciună. Habar n-am cît mai e cota de azi pentru un arbitraj ”corect”, dar vezi uneori cîte o trîntă de meci în care ăia cu fluier și steag par să știe scorul dinainte de a începe meciul.
Există și arbitri cinstiți. Unul se numește Istvan Kovacs. L-am văzut la Euro. Atît de cinstit a fost încît a împărțit 18 cartonașe, din care parcă doar două roșii! Prestația lui a rămas de legendă. Cam ca acelea ale doamnei Șoșoacă în Parlamentul Europei. Nici ea nu-i hoață. Nici el nu-i zdravăn. Vedeți cîte au în comun!?
