Știți bine că atunci cînd apucă să mi ”se pună pata” pe cîte cineva, greu mai ajung să îmi schimb sentimentele, oricît de mult ar dăinui cariera sportivă a personajului în cauză. Cumva în oglindă se petrec lucrurile cu cei pe care îi îndrăgesc: oricîte tîmpenii ar face și oricît de tare m-ar nemulțumi la un moment dat sau chiar o perioadă mai îndelungată, iubirea nu dispare, că doar… de aia e iubire, ca să dăinuie!
Unul din personajele care a fost în numeroase rînduri subiect al acestei rubrici este Simona Halep. Niciodată nu mi s-a părut că ar fi vreo mare jucătoare, niciodată jocul ei nu a fost spectaculos, poate cu excepția meciurilor (inclusiv, sau mai ales, finala de la Wimbledon) în care a distrus-o pe Serena Williams. Însă numai aceste fapte, anume că i-a administrat un set la zero în Masters și că a bătut-o măr pe Williams în finala celui mai important turneu din cîte sînt pe lume, o fac pe Simona Halep cea mai bună jucătoare de tenis din întreaga istorie a tenisului nostru, mai mare chiar decît Năstase. Cu argumente. Însă asta nu mă face să o iubesc. Și nici să zic acum, cînd s-a retras, că m-a dat pe spate cu jocul ei. În schimb, mi-a mîncat sănătatea cu accidentările alea (cînd genunchiuțul, cînd omoplățelul, cînd încheieturica!) care surveneau, ale naibii!, taman cînd jocul ei era jenant.
Pe zi ce trece, de fițele Simonei se apropie marea mea iubire din snooker, Ronnie O`Sullivan. Care după ce a luat o bătaie soră cu moartea în turul I prin ianuarie, dispare de la masă exact cînd trebuie să intre. A făcut-o de cinci ori la rînd, ultima oară la Welsh Open, marțea trecută: ba că e supărat pe premiile acordate, ba că-l doare mîna dreaptă, ba că avea de mutat în Hong Kong, ultima explicație fiind că și-a rupt tacul de draci și nu găsește un altul de vreo lună și ceva! În loc să-l înjur cum ar merita, eu doar sper să-l revăd cît mai curînd la masa de joc, ba și cîștigînd al 8-lea titlu mondial, în aprilie! Așa-i că unii ziariști nu sînt corecți!?
