Săptămîna trecută, revista Rolling Stone a reluat un fragment dintr-un interviu acordat de Keith Richards în urmă cu vreo cinci ani, în care genialul compozitor al piesei considerate drept esență, capodoperă, imnul veșnic al muzicii rock, ”Satisfaction”, vorbea despre rap și hip-hop, spunînd că ”… asta e muzică pentru afoni. Pentru cei care nu deosebesc sunetele între ele. Muzica înseamnă o combinație de ritm, vers și melodie. Rap-ul și hip-hop-ul nu au unul din elemente: melodia. Asta înseamnă că aceste produse sînt pentru afoni, adică nu sînt muzică!”. O spune creatorul lui ”Satisfaction”, piesa supremă, deci e de presupus că știe ce zice.
Este lucrul pe care încerc și eu să îl explic, de foarte mulți ani, și în această rubrică, și la școală, în cursul opțional de Pop Culture de la ”Ștefan”, anume că după ce vor dispărea toți coloșii cu care am avut fericirea să cresc și să conviețuiesc multe zeci de ani va dispărea de fapt muzica. De ani de zile sîntem loviți în timpane de un fel de non-muzică sau anti-muzică, în sensul celor spuse de Keith.
Uluitor e că, dincolo de bombănelile alea, se vînd pe post de muzică niște subproduse de tipul Taylor Swift, care e de o platitudine și de o monotonie absolut penibile. Păi dacă asta e vedeta supremă a zilei, e clar că nu mai avem ce spera. Știu niște fani care au fost la Varșovia să o vadă. Numai entuziasm la plecare, iar la întoarcere mi-au zis cum ziceam eu despre Madonna acum 30 de ani: zero muzică, doar gimnastică, fum, lumini, toalete, dansatori. Și asta cred că e tot pentru afoni. Sau pentru oameni fără nici un fel de pretenții de la cîntăreți, de la ei înșiși, de la viață în general. Mersi frumos, eu rămîn cu Beatles și Stones. Iar dacă pe voi vă încîntă Taylor Swift și Wu-Tang Clan, să fiți sănătoși. Urîtă viață v-ați ales! (Foto: NPR)
