Motto: „Sunteți încă prea orientali” – Kaiserul Wilhelm al II-lea, la Curtea de Argeș
„Nu e om în România pe care Kaiserul să-l urască mai mult decât pe Hohenzollernul care a tras sabia împotriva sa” scrie undeva C-tin Bacalbașa. Cel pomenit este Regele Ferdinand, bineînțeles. La sfîrșitul războiului, Kaiserul Wilhelm al II-lea își pierde Imperiul, în vreme ce Regele Ferdinand rămîne victorios pe tronul de la București într-o Românie reîntregită. Perspectivele se schimbă în istorie cu repeziciune. Se răstoarnă frecvent și devin cu totul altceva, adesea chiar inversul lor. Efemerul – mai bine zis trecătorul – face legea în istorie. Nimic nu durează – mai ales imperiile. Circumspecția este mai bună ca orice. Vizita neașteptată a Kaiserului Wilhelm al II-lea în România poate fi – și a fost privită – din multe unghiuri. S-a desfășurat într-un mare secret între 20 și 24 septembrie 1917, la numai cîteva săptămîni după bătăliile pierdute de Mackensen la Mărășești, Mărăști și Oituz. Încep narațiunea cu viziunea lui I. Gh. Duca – inițiat în secretele Curții și Guvernului Brătianu.
„Vizita lui Wilhelm al II-lea. În treizeci de ani de pașnică domnie și de infinite călătorii, Împăratul Wilhelm nu găsise răgazul să viziteze pe Hohellzollernul care domnea la gurile Dunării. Regele Carol suferise, jignit în mândria lui de această lipsă de atenție a șefului Casei sale și de ani de zile evita să treacă sau măcar să se apropie de Berlin. Împăratul Austriei venise la București. Împăratul Germaniei se mulțumise târziu, târziu de tot, să îl trimită pe Kronprinz. Și iată că acum, în plin război, în plin teritoriu ocupat, Wilhelm al II-lea sosea ca și cum ar fi vrut să accentueze și mai mult gestul său și să transforme o veche lipsă de atenție într-o vădită ofensă. De altminteri, ca ofensa să fie completa a început cu mormintele de la Curtea de Argeș. Trebuia proslăvit <credinciosul> când insulta încă o dată <trădătorul>. Pe urmă a fost la Cernavodă, la podul peste Dunăre. S-a plimbat în apartamentele goale de la Peleș. A ocolit Bucureștii – inutilă delicatețe – s-a urcat pe cota 1101, a privit de acolo teatral toată linia frontului pe care Mackensen nu reușise s-o spargă și scoborându-se și-a adunat trupele la Costești și a găsit cu cale să insulte în chip trivial pe Hohenzollernul care se mărginise să apere drepturile țării sale de adopțiune și să-l amenințe cu fulgerele lui necruțătoare. Gestul era cel puțin de o supremă ineleganță. Regele Ferdinand nu a spus nimic, dar știu că a suferit… Un an mai târziu soarta îl răzbunase, căci se întorcea în București triumfător ca Rege al României Mari, pe când Împăratul Wilhelm bătut, detronat, fugea fără glorie peste granița olandeză. Rareori brutalitatea inutilă și inestetică, fanfaronada, au primit o pedeapsa mai crudă, dar mai meritată”. (I. Gh. Duca, „Memorii”, Ed. Machiavelli, 1994, vol. III, pp 288-289)
Iată un extras din opul lui Virgil Drăghiceanu „707 zile subt pumnul culturii germane”. Ce citim la pagina 144? „7/20 septembrie 1917. Kaiserul în țară. Descinde în cea mai veche capitală a Țării, la Curtea de Argeș. Neronianul, stigmatizatul fizicește, cu mâna stângă mai scurtă, pe jumătate cea dreaptă (infirmitate ce o maschează ținând veșnic pumnul pe sabia scurtă legată de coapsă), vine să vadă ce e cu Mackensen. Și poate și pentru acei români de a căror bună tradiție se lega odată personalitatea Regelui Carol… La opt, debarcarea la Cernavodă…. Îmbrățișează pe Ferdinand (țarul bulgar – n.a). La nouă pleacă la Focșani unde vorbește soldaților trecuți în revistă despre Hohenzollern, infidelul care ca un nou inamic al Imperiului s-a bătut alături de inamici, tocmai când <Germania trebuia să se lupte îngrozitor>. Kaiserul îl repudiase de la Berlin, îl degradase ca trădător. Kaiserul Wilhelm II îi retrăsese toate gradele, onorurile și decorațiile pe care le avea din patria sa de origine. Fusese șters – el și urmașii săi – din lista membrilor acestei case, îi interzisese să mai poarte numele familiei Hohenzollern pe care îl <necinstise printr-o infamă trădare>. Apoi Kaiserul a fost la Măgura Odobeștilor pe care înfipse stindardul imperial, privi furios de neputință toată linia de luptă stăpânită de ai noștri ce i se desfășura înaintea ochilor: Muncelul Străoanii, Repedea, Vălenii, Crucea de Sus, Panciul, Dumbrava, Satu Nou, care se întind ca niște covoare uriașe dungate, în mii de culori, până spre zarea închisă pe dealurile Siretului. Rosner, amicul lui Fenkelhayn, îl însoțește. Mackensen în orice caz cade în dizgrație. Va rămâne de aici înainte un șef de etapă, un general de parte sedentară” (Virgil Drăghiceanu, op cit pp 144-145). Eșecul lui Mackensen la Mărășești, Mărăști și Oituz îl adusese intempestiv pe Kaiser în Romania. Voia să vadă la fața locului, să audă din gura lui Mackensen ce s-a întâmplat. Planul german era să distrugă armatele româno-ruse, ca să dispară statul român de pe hartă. A venit să afle cum a pierdut Mackensen bătălia pentru Moldova în vara lui 1917.
O întrebare ar fi: de ce Kaiserul nu a vizitat Bucureștiul? Răspuns – să nu se interpreteze ca o apropiere a Kaiserului de feldmareșal. Un alt răspuns – se temea sa nu fie primit ostil de populația Bucureștiului. Alt răspuns – Kaiserul a dorit să se intereseze care era popularitatea Regelui Ferdinand în eventualitatea aducerii pe tronul României a unuia dintre fii săi. Poate a Kronprinzului. O agendă încărcată, o vizită deci se impunea. C-tin Bacalbașa consemnează în cartea sa „Capitala subt ocupație” la p. 161 citez: „Kaiserul venind în România s-a dus direct la Focșani ca să vadă cu ochii lui unde a pierit o parte însemnată din floarea oștirilor sale. Kaiserul a fost la Mărășești unde mareșalul Mackensen i-a explicat bătălia și unde a văzut valea sângeroasă a Siretului, ca și nesfârșitul cimitir unde dormeau somnul de veci soldații lui. Într-o cuvântare furibundă rostită deasupra pădurii de cruci, Împăratul își vărsă focul asupra infamului si trădătorului popor român și a Regelui său. Mareșalul Mackensen pierduse încrederea înaltului său șef. Oamenii partidului german propovăduiau acum că această augustă supărare nu ar putea fi domolită decât numai cu condiția ca România făcând mea culpa să depună armele și să implore pacea”.
Ba bine că nu! Armata Română reușise să oprească ofensiva lui Mackensen chiar și în condițiile desistării armatei rusești. Era o mare victorie. Iar la Berlin se visa la o capitulare românească. Nerealist, bineînțeles. ”Când a venit Kaiserul în Romania, a trecut cu vaporul în josul Dunării. La Cernavoda îl aștepta Țarul Ferdinand de Coburg care l-a primit la pod. Faptul acesta a fost comentat. Țarul Bulgariei n-a voit să primească pe Kaiser într-un port bulgăresc cum ar fi fost firesc, dar l-a primit în portul dobrogean. Semnificația era că Dobrogea era de acum bulgărească prin dreptul de cucerire, iar întâlnirea în acest port însemna că marele Împărat și-a dat binecuvântarea. În lumea bulgară așa a fost interpretată întâlnirea de la Cernavodă și veselia a fost mare”. (C. Bacalbașa p. 163)
Ce-și amintește Alexandru Tzigara Samurcaș 50 de ani mai tîrziu despre vizita Kaiserului Wilhelm al II-lea? „De 18 septembrie 1917 (stil nou – n.a.) mareșalul Mackensen îmi comunică sub cea mai severă discrețiune că peste două zile Kaiserul urma să vie la Curtea de Argeș. Kaiserul nu voia să vadă nici un om politic din țară. Ca reprezentant al Casei Regale însă eram chemat să însoțesc pe Kaiser la mormintele regești…”. (p. 178) “Firul gândurilor pline de grijă în privința rezultatului întrevederii fu întrerupt de automobilul aducând pe Kaiser, însoțit de mareșal, până la intrare. Întinzându-mi mâna, Kaiserul exprima regretul de a nu fi vizitat pe vărul său (regele Carol I – n.a. ) pe când mai era în viață și de a se afla acum în fața numai a unor morminte. La întrebarea <cum a fost posibil războiul nostru?> i s-a răspuns că întreaga suflare românească dorindu-l nu s-a putut altfel. Regele Carol însă niciodată n-ar fi consimțit. Moartea i-a cruțat orice hotărâre… Am intrat în biserică, Kaiserul depuse câte o coroană la cele regești morminte, oprindu-se într-o lungă reculegere”. (Ibid pp 178-9) „Invitat la masa de seară în sala de așteptare, Împăratul rugă pe mareșalul Curții sale care se așezase în față să îmi cedeze locul. Împăratul lăudă privirea blândă și nesimulată a țăranului român, spre deosebire de privirile veșnic oblice ale slavilor. <Puteți fi mândri de înfățișarea țăranului vostru>. Și de felul blând al poporului!, zic eu. O dovadă a încrederii ce se poate avea în firea românului – adaug eu – sunt plimbările pe jos și călare ale mareșalului (Mackensen – n.a.) fără temere de vreo surpriză neplăcută. Curios, adaugă Kaiserul, că larga cale a Dunării nu a înlesnit mai mult contactul cu Occidentul”.
In fine, „24 septembrie 1917. Împăratul Wilhelm II a părăsit ieri România după ce a vizitat Sinaia. Sosind din Riga prin Vârciorova a fost la Curtea de Argeș: a petrecut noaptea de joi spre vineri în trenul sau, la Gara de Nord, a trecut la Giurgiu până la Cernavodă, unde a văzut podul. În urmă pe frontul Siret și de aici la Sinaia”. (Alexandru Marghiloman, vol. 2, p. 247)
Avem o imagine amplă a felului cum s-a reflectat vizita Kaiserului în teritoriul ocupat. Chichirezul este totuși faptul că Wilhelm al II-lea a ocolit Bucureștiul, încă un afront adus țării gazdă. La finele anului 1918 Kaiserul părăsea tronul de la Berlin și se refugia ca un oarecare în Olanda – simplu exilat. A avut ce a meritat.
Stelian Tănase
Fragment din volumul în lucru ”București sub ocupație străină, 1916-1918”
