Situaţia copiilor din fostele orfelinate comuniste a fost şi continuă să fie o problemă complexă, dureroasă, cu un puternic impact asupra societății actuale, pentru că acei „căminari” aproape lipsiți de identitate şi afecțiune sunt acum membri maturi ai României, care poartă în suflet (uneori fără să o mărturisească) experiența dură a orfelinatului şi a condiției de copil abandonat.
Un astfel de caz apare în cartea excepțională a medicului Florentin Haidamac, editată cu sprijinul jurnalistului şi scriitorului Tiberiu Avram: ”Copiii din tren coboară la prima”. Dar cine este eroul acestui adevărat manual de supravieţuire în hăţişul uneori nemilos al comunităţii din casa de copii? Numele lui este Cornel Manaz, actualmente un om vertical, integru, robust căruia Tiberiu Avram îi admiră încăpățânarea de a nu rămâne „doar un număr în statisticile seci şi reci”. (p. 8)
Într-o notă introductivă autorul face o declaraţie care trebuie să dea de gândit tuturor celor care se implică în reconstituirea unor biografii în cel mai realist mod, menționând documentarea serioasă pe care a realizat-o, dar şi intensitatea trăirilor pe care le-a încercat vrând să-şi păstreze obiectivitatea: „Încărcătura emoţională creștea constant şi am avut nevoie să-mi mobilizez toate rezervele de energie pentru a mă menține detașat. Pentru a reuşi să redau o poveste extraordinară. Cartea aceasta a fost un test pentru mine. O luptă continuă de a pune pe hârtie emoţiile în formă pură. O carte despre viaţă. Despre şanse. Despre deznădejdi. Despre bucurii. Despre voinţă şi determinare. Despre ceruri întunecate care se luminează într-o zi”. (p. 4) Este evident, Florentin Haidamac nu romanţează nimic, cartea este scrisă într-un stil realist, cu multe tuşe naturaliste, ba chiar şi cu umor, de multe ori negru.
Cele 18 capitole dispuse cronologic reconstituie parcursul existențial al lui Cornel Manaz, cel de-al cincilea copil al unei femei frumoase, senzuale, cu o structură psihică bizară, care în România totalitară, în lipsa totală a oricăror mijloace contraceptive, întreținea „relaţii voiagere” în trenuri de unde „se dădea jos gravidă”. Mentalitatea epocii, politica demografică a unui dictator dement, dar şi o lipsă de responsabilitate crasă constituie motivele pentru care mama şi-a abandonat unii copii direct în maternitate sau pe alţii i-a „dat la stat”, pentru a folosi limbajul epocii. Adică i-a părăsit pur şi simplu, lipsindu-i de afecţiunea necesară, considerând că cele trei mese pe zi din cămin şi orfelinat sunt suficiente pentru a le asigura creşterea. Un egoism pe care doar psihologii îl pot explica. În lumea animalelor, aşa ceva nu se întâmplă niciodată.
Eroul, Cornel Manaz, vine pe lume la maternitatea din Botoşani, înainte de 1989, într-o scenă dramatică: femeia care naşte este supusă unui tir de întrebări de un ofiţer de Securitate care o suspectează de tentativă de avort. Cea care o salvează de vulgaritatea şi violenţa verbală a trogloditului este moaşa, care îi dă securistului o replică fără drept de apel:
„– O să plătească mă-ta, i-a răspuns Mărioara acru. Sunt membră de partid dinainte de a te naşte tu. O să informez biroul organizaţiei de bază că ai pus în pericol viaţa unei tovarăşe. Acum dispari”. Cam aşa se parau atunci intruziunile cu bocancii în viaţa privată, erau şi femei curajoase şi inteligente care ştiau la ce argumente să apeleze.
Pruncul rămâne în sistemul ceauşist de protecţie a copilului, lipsit de umanitate, depersonalizant, în care plutește în aer o atmosferă similară aceleia din orfelinatele lui Dickens. Sau, în unele scene, o atmosferă ca aceea din închisori sau lagăre de concentrare. La Creşa numărul 4 din Botoşani băieţelul se integrează într-o „mică armată educată să se joace programat, după un set de reguli bine stabilite”. (p. 17) Toţi copiii sunt tunşi şi îmbrăcaţi la fel, sunt mici roboţi care învaţă de mici cât de importantă este adaptabilitatea şi – mai ales – supunerea.
Pentru şcoală Cornel pleacă la Dorohoi, la orfelinatul unde află că are un frate mai mare, Emilian. Băieţelul nu cunoaşte noţiunea de frate, nu ştie ce înseamnă o familie, o fratrie. Majoritatea celor internaţi aici nu au emoţii, nu ştiu ce înseamnă părinţii, sunt crescuţi mecanic, cu un minim material asigurat (haine, alimente, rechizite pentru şcoală), dar cu o teribilă lipsă de afecţiune. În orfelinat acest băieţel cu o inteligenţă mult peste medie învaţă repede regulile adaptării, încearcă să nu-şi creeze duşmani în comunitatea dominată de copiii mai mari, care au un comportament extrem de violent faţă de cei mici. Un exemplu clar este Daniel, micul zbir în faţa căruia „nu crâcneşte nimeni”. Un copil-şef, care se consideră stăpân peste copilul-subaltern, exact ca în Orwell. Şi care este linguşitor, fals smerit faţă de pedagog: „Toţi copiii îi ştiu de frică lui Daniel. Toţi îl ascultă. Iar acum, recompensa pentru disciplina pe care a instituit-o printre ei va fi o lună la mare”. (p. 33)
Singura figură luminoasă din instituţia dorohoiană este tanti Felicia, îngrijitoarea cu suflet mare, care ştie să asigure un minim de confort copiilor, să-i strunească, înăbuşindu-şi „orice sentiment de milă” pentru că, aşa cum îşi aminteşte femeia, în primele zile de lucru aici voia să îi ia pe toţi acasă la ea. Relaţia cu micul Cornel este tandră şi, din când în când, îi mai strecoară o bomboană în buzunar: „Era secretul lor. Băieţelul nu era guraliv şi nici nu venea vreodată cu mâna întinsă”. (p. 53) O altă figură luminoasă din viaţa băiețelului este învăţătoarea, cu o voce calmă, caldă, pe care mulţi copii abandonaţi o substituie mamei, bineînţeles, „cei ce ştiu ce înseamnă asta”. Prietenia dintre Cornel şi colegul lui de orfelinat Virgil este un liant puternic între cei doi şi un adevărat balon de oxigen într-o instituție coruptă, de unde anumiţi angajaţi pleacă acasă cu bunuri destinate copiilor (alimente, produse igienice).
Copilul cu numărul 1.720 înregistrează totul cu precizia unei camere de luat vederi, are o memorie excepţională care ne ajută acum, la aproape patru decenii de la evenimente, să reconstituim climatul epocii, al orfelinatului comunist care a generat numeroase discuţii, întrebări, nedumeriri, în special din partea occidentalilor sosiţi în România după 1989.
Pentru Cornel, cartea şi şcoala sunt calea aleasă pentru a supraviețui şi pentru a demonstra că nu este „doar un număr”. Un rol important în evoluția lui l-au avut voluntarii germani de la Dorohoi, în special Ibi și Olaf, dar și Ștefan și Ester, despre care afirmă că i-au „marcat existența”. (p. 177) Marea șansă pe care o primește din partea justiției divine este acest model uman nemțesc de la care învață corectitudinea, punctualitatea, plus un set de reguli privind gestionarea propriei sănătăți (prima vizită la stomatolog o face în Germania…). Scurta perioadă în care adolescentul Cornel locuiește cu Ibi și Olaf este extrem de favorabilă, rezultatele școlare sunt excelente, totul pare a fi o luptă continuă pentru autodepășire. De fapt, conviețuirea cu prietenii germani este în primul rând o introducere în normalitate, când Cornel află că „frigiderul nu avea reguli. Și mai ales că nu stă încuiat”. Aici, elevul ambițios, deja vorbitor de germană, poate să își facă planuri de viitor.
După ce voluntarii occidentali sunt trimiși în alt punct nevralgic al globului, eroul acestei cărți zguduitoare trece printr-o perioadă de deznădejde, tristețe și derivă, cum e și firesc. Trebuie să se întoarcă în orfelinat, apar legi noi privind școlarizarea copiilor abandonați și Cornel este trimis la Centrul de plasament pentru minori cu retard (!?) și la Școala complementară de la Gura Humorului, ca să fie „cioplitor în metale” și să „învețe sudura”. (p. 175) Un mediu în care nu se regăsește nicidecum și din care reușește să scape cu ajutorul lui Ștefan, nașul lui german, stabilit la Dersca. Speranța apare din nou, iar o confesiune retrospectivă aduce multe lămuriri: „Au fost momente în care Dumnezeu m-a iubit mai mult decât am făcut-o eu însumi. Tatăl care nu m-a abandonat niciodată, așa cum au făcut-o părinții mei. Tatăl a cărui prezență de acolo, din ceruri, mereu am simțit-o”. (p. 189)
Ambițiosul Cornel își termină studiile liceale la Siret, unde devine un fel de „investitor” în internat (o mică și nevinovată afacere, distribuind acces la internet colegilor) și – mult mai relevant – reprezentant al elevilor în comitetul liceului, ales pentru răspunsurile pertinente pe care le-a dat unor chestiuni dificile: „A fost prima mea doză de respect câștigat”. (p. 202)
Propulsarea spre o carieră de succes are loc și datorită studiilor universitare, desfășurate în paralel cu mici job-uri, pentru că „copilul din tren” nu renunță la visul lui de a-și construi un destin la fel ca toți ceilalți tineri care, în plus față de el, au avut șansa unui cămin, afecțiunea unei familii. Profesionist de succes actualmente, Cornel Manaz a fost în 2015 în Gala Top 10 Suceveni, pentru că biografia lui constituie un adevărat manual de supraviețuire și, în același timp, un document pentru istorici, sociologi, psihologi care abordează un anumit segment din istoria recentă a României. Nu este de mirare dacă încasările obținute din vânzarea cărții susțin activitatea Asociației Teona Ariana Suceava, a cărei deviză este: „Nimic fără Dumnezeu!”. Numai dăruind vom dobândi, iar generozitatea și altruismul pot fi uneori cel mai bun panaceu pentru traumă.
Elena-Brândușa Steiciuc
