Dacă ar fi să facem un sondaj, așa cum se prea poartă acum, cei mai mulți dintre noi ar spune că zimbrul este un animal de poveste, un fel de inorog carpatic, un simbol al vremurilor trecute care mai ”trăiește” doar în poleitele semne heraldice. Unii și-ar aminti că ar mai exista ceva exemplare prin grădini zoologice sau rezervații, parcă pe la Hațeg, dar prea puțini vor ști că de aproape 10 ani zimbrii au revenit, liberi, în pădurile României. Mai întîi în Parcul Natural Vânători Neamț, mai apoi în Munții Țarcu și în Poiana Ruscăi, mai nou în Făgăraș.
În spatele acestei întoarceri în timp, alături de echipa și colaboratorii săi, este un inginer silvic, Sebastian Cătănoiu care, trecînd ușor peste anii de eforturi și incertitudini, privitor la miracolul revenirii zimbrilor în libertate mi-a spus cu modestie: ”Nu am dat ceasul înapoi, doar l-am făcut să meargă din nou”.
Autor sau coautor de manuale pentru educație ecologică sau pentru discipline opționale, preocupat de abordarea holistică a ariilor naturale protejate, cu certe contribuții privind problematica moștenirii culturale și spirituale asociate acestora, ajutat de dexteritatea specifică zodiei Gemenilor și de ”cubicii” lecturați de-a lungul timpului, pe neanunțate, anul trecut, Sebastian Cătănoiu a surprins pe toată lumea, inclusiv pe sine, aș zice eu, cu un eseu despre istorie: „A treisprezecea oră. Scurtă istorie a războaielor ruso-turce” (Editura Papirus Media, postfață semnată de scriitorul și criticul literar Lucian Strochi).
Ne-am obișnuit să vedem istoria ca pe o înșiruire de fapte și evenimente, ordonate ireversibil după rațiunea cauzei și a efectului. Privind înapoi și judecînd trecutul, fără să ne intereseze prea mult de cele întîmplate, alegem doar evenimentele care se potrivesc situației din prezent. ”Reușim” cu nonșalanță să explicăm și să justificăm prezentul, de parcă am fi în stare să dovedim retrospectiv de ce, la vreme de furtună, doar acel copac a fost lovit de fulger. Cursul pe care l-a urmat istoria și pe care ni-l asumăm astăzi ni se pare a fi măcar cel mai plauzibil, dacă nu chiar unicul, uitîndu-se că istoria este un șir de evenimente mai degrabă imprevizibile, cu o dinamică extrem de complexă, uneori imposibil de descifrat. Autorul sesizează prea bine această inconsistență a istoriei, cel puțin așa cum este ea predată în școli: ”De-a lungul timpului, detaliile istorice sînt modelate astfel încît povestea spusă să devină plauzibilă, logică, iar evenimentelor întîmplate le sînt atribuite, de cele mai multe ori, semnificații post facto. Detaliile care nu se potrivesc <logicii> asumate sînt abandonate, uitate, chiar cu riscul deformării realității. Evenimentele care ni se par astăzi înlănțuite de cauzalitate nu erau deloc așa atunci cînd s-au petrecut”.
Cam aceasta este intriga cărții, ”coada” în jurul căreia autorul se învîrte vreme de mai bine de trei secole, pornind de pe malurile Volgăi, în 1568, și poposind, nu tocmai departe geografic, în Caucaz, în 1918. Războaiele dintre cele două imperii s-au dus nu doar acolo, ci au măturat Balcanii, Țările Române, teritoriile dintre Don, Nipru și Nistru, Crimeea, vedem cum Marea Neagră din Kara Deniz a devenit ușor-ușor Cernoie More. Luptele s-au dat, pe mare sau pe uscat, și în Mediterana de Est, în insulele grecești, ba chiar în vremea Ecaterinei a II-a, muscalii au reușit să cucerească Beirutul de două ori.
Istoria pe care autorul ne-o așterne în fața ochilor nu este una cu ștaif, ”la patru ace”, ci una accesibilă, împănată cu personaje și întîmplări care o fac mai ușor de ținut minte și mai lesne de înțeles. Timpul, dar mai ales, ce ironie, accesul nelimitat la informații, au împins în umbra uitării personaje precum marele vizir Mehmed Sokollu, cel care a avut primul nu doar ideea construirii canalului Volga-Don, unul din motivele primului război ruso-turc, dar și pe cea a canalului Suez. Despre Grigori Potemkin, favorit al împărătesei Ecaterina a II-a, om de arme dar și bon viveur desăvîrșit, aflăm că în 1791, în perioada staționării la Iași, nu s-a sfiit să dea iama în cuconetul moldovean, nu tocmai ușă de biserică, dornic să guste din fastul, moda și moravurile curții imperiale. Personaje feminine precum Maria, fiica lui Dimitrie Cantemir, și povestea sa de dragoste cu împăratul Petru I sau întîmplările de capă și spadă legate de principesa Tarakanova vin să aducă veridicitate unor vremuri de mult trecute. Sînt prezentați patrioți precum Grigore al III-lea Ghica, ucis pentru că s-a opus cedării Bucovinei, sau Miron Costin, care a avut curajul să-i spună marelui vizir Ahmet Koprolu, după cucerirea de către Imperiul Otoman a Cameniței și a Podoliei: „Sîntem noi, moldovenii, bucuroşi să să lăţască în toate părţili cît mai mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”.
Cele douăsprezece conflicte ruso-otomane sînt prezentate distinct, în baza unei documentări aprofundate care l-au ajutat pe autor să jongleze cu imaginile de ansamblu și de detaliu, cu ”mica” și ”marea” istorie. Combinînd epoci, personaje și evenimente, Sebastian Cătănoiu reușește un puzzle istoric convingător, pe care îl transformă, prin magia ucroniei, într-un caleidoscop funcțional. Scriind despre istorie, fără a fi istoric cu acte în regulă, abordînd un limbaj relaxat, îmbinînd realitatea istorică cu ficțiunea posibilităților nerealizate, autorul se comportă ca un ”istorisitor”, frate de sînge cu ”povestașul” lui Vargas Llosa. Demersul său contrafactual umple spațiul istoric în direcții nebănuite, la fel cum, ca să nu ne îndepărtăm de prima sa ”dragoste”, zimbrul în libertate, spre deosebire de cel de pe stemă, se poate mișca precum îi e voia.
Cartea, se referă, pînă la urmă, la cei trei sute de ani de domnie ai dinastiei Romanov, perioadă în care Rusia și-a împins granițele sale vestice, învecinîndu-se cu cine și-a dorit. Răstimp în care, așa cum sesizează amar autorul, noi ne-am ținut mai mult de alimojdii și am făcut doar figurație, de cele mai multe ori păguboasă. Prezentarea conflictelor dintre cele două puteri, douăsprezece la număr, precum orele de pe cadranul unui ceasornic, îmi sugerează că ”scurta istorie a războaielor ruso-otomane” nu s-a terminat cu ultima filă a cărții. Acele ceasornicului își continuă mișcarea inexorabilă, iar a treisprezecea oră, pe care autorul o acoperă cu delicatețe printr-un exercițiu de istorie virtuală, ar putea fi nu doar începutul unei noi cărți, ci și un alt început pentru colțul nostru de Europă…
Utilizarea drept motto-uri a unor citate inspirate, provenind de la Eminescu sau de la Iorga, avînd ca subiect doar Rusia, nu și Imperiul Otoman, mă face să cred că autorul a dorit să ne reamintească cum poți trăi cu ursul hălăduindu-ți pe lîngă gospodărie… Sau cu elefantul, așa cum a opinat Iorga: ”Noi trebuie să ne ferim ca de foc să irităm pe ruși, întîi, pentru că sîntem prea aproape de ei și al doilea, fiindcă rușii sînt ca elefanții: nu uită niciodată”.
Am scris mai demult că menirea oricărui intelectual care acţionează din pasiune şi din vocaţie este să-şi înţeleagă epoca în care trăieşte. Aș completa acum că nici trecutul nu trebuie neglijat, mai ales dacă ținem cont de butada lui William Faulkner:”Trecutul nu este nicicînd mort, nu este nici măcar trecut”. Aș ajunge, fără părere de rău, la zicerea lui Sebastian Cătănoiu: ”Un viitor, așa cum ni-l dorim, nu poate fi imaginat fără a ne analiza trecutul așa cum a fost, dar și, privit în oglinda întrebării <Ce s-ar fi întîmplat dacă…?>, așa cum ar fi putut să fie”.
Cezar Straton
