Recenta carte a lui Stelian Tănase – ”Negustorul de antichități” (București, ed. Corint, col. Fiction, 2023) – stă sub semnul unei triple iubiri. Pasionat de artă, el însuși colecționar, scriitorul se dovedește a fi un excelent cunoscător al diverselor curente, școli, al marilor maeștri români și universali, dar și al pieței de artă. Este în egală măsură îndrăgostit de Bucureștii vechi, de topografia mitică a „capitalei de gubernie”, în care cel mai mult pare să-l fascineze spațiul și fenomenul ”mahala”, pe care-l cunoaște în cele mai ascunse unghere. La fel de puternic este atașamentul lui pentru limba română, pe care – de la roman la roman – o șlefuiește cu o răbdare de benedictin, o explorează și o exploatează în toate registrele ei, de la argou, până la limbajul înalt, presărând ”pour les connaisseurs” arhaisme care dau tot farmecul textului (toate titlurile celor opt capitole conotează trecutul nostru impregnat de contactul cu cultura slavă, otomană, greacă: ”Bogdaproste”; ”Hatâr”; ”Halal”; ”Sulimanuri”; ”Cherem”; ”Hachițe”; ”Moft”; ”Arhonda”).
Motto-ul poate fi considerat o mărturisire și o profesiune de credință, subliniind impactul romanului balzacian asupra scriiturii lui, a modului în care compune și structurează ficțiunea: „Există două istorii. Una oficială, mincinoasă, și alta secretă, unde găsim adevăratele cauze ale evenimentelor.” (Honoré de Balzac). Așadar, romancierul bucureștean se poziționează în statutul omniscient, consemnează asemenea stării civile suita evenimențială, într-o narațiune densă, arborescentă, care nu poate să nu-l captiveze pe cititor.
Geneza ”Negustorului” a fost destul de lungă și Stelian Tănase o explică pe coperta a IV-a, dând diverse detalii asupra acestei perioade miraculoase când opera este încă în creierul autorului, care o poartă în el așa cum mama poartă pruncul în pântec, când face eforturi considerabile pentru a genera un univers credibil: „Ca să scriu această poveste, m-am făcut anticar. În ultimii ani, m-am mișcat printre obiecte de preț ca un adevărat negustor. Dar acest roman nu este nici autobiografic, nici documentar. Este o ficțiune pe care o purtam de mulți ani în gând, dar care refuza să se nască. Așa că am vizitat galerii, am fost la licitații, am participat la târguri, am mers în ateliere, dar mai ales am trăit în mediul exclusivist al anticarilor. Am cunoscut sute de oameni, le-am ascultat poveștile, i-am înțeles. Lor le dedic această carte.”
Narațiunea gravitează în jurul a două personaje masculine puternic individualizate, care au în comun pasiunea pentru ”antiques”: colecționarul Candid Ițescu, fost profesor universitar, un om cu un parcurs interesant și controversat, pentru că – așa cum spune autorul ”Comediei umane” – există întotdeauna mai multe variante: fugit în Occident în ultimii ani ai dictaturii (poate chiar cu învoire de la Securitate, cum cred bârfitorii…), reîntors după 1990, este integrat în mediul academic, unde își construiește o carieră absolut remarcabilă, apoi se pensionează lăsând în urmă foarte puține regrete. Poseur, histrionic, deliberat matein, Candid își compune un aspect de ”dandy” imposibil de ignorat în România de puțin timp ieșită din dictatură: „Ieșea în societate cu papion, haină de velur verde putred, vestă stacojie, pantaloni reiați, gris fer. Încălța botine, umbla în baston din cochetărie. Dădea bine să o faci pe seniorul într-o lume săracă, lumpen, șifonată, îmbrăcată prost, trăită prin cantine și birturi mizere”. (p. 152 ) Este indubitabil un intelectual pasionat de trecut (în primul rând, al familiei lui), care nutrește un vis de mecena renascentist: să lase în urmă o galerie care să-i poarte numele, în care să doneze tot ceea ce a adunat într-o viață, adică o mare colecție heteroclită, alcătuită din piese rare, toate alese cu grijă, cumpărate cu fler și cu știința negocierii: „789 de tablouri de maeștri în ulei, 1.437 de schițe în creion, cărbune și cerneală – artiști români și străini, gravuri, guașe, acuarele. Icoane de secolele XVIII-XIX, 274, numai rarități. Mobilier baroc și Art Nouveau, covoare orientale, ceramică, porțelanuri”. (p. 97). Profilul colecționarului (în general, și al lui Ițescu, în special) este desenat de Stelian Tănase cu maximă precizie, cu o (auto)ironie fină: „Colecționarii sunt ființe anapoda, sufletul lor aparține Apocalipsei. Își iubesc cu patimă tablourile, covoarele, tapiseriile… Au o combustie imensă, numită patimă. E mai presus de pasiunea pentru femei. Te sfâșie dacă le ponegrești avuția.” Pasajele descriptive care preced fiecare dintre cele opt capitole invită cititorii la o incursiune în universul fabulos al obiectelor de colecție de mare preț care conferă valoare oricărei reședințe, pentru care un împătimit poate cheltui timp și sume considerabile, din simpla – dar nestăvilita – dorință de a poseda fragmente de „frumos”. Exemplific cu un fragment de la pagina 166: „Pereche de sfeșnice de argint 925, prespapier cu scenă de vânătoare, din bronz, perioada interbelică, trei pocale rusești din argint aurit, secolul al XIX-lea. Piedestal vienez Sezession din lemn de nuc, salon Biedermeier complet, sfârșitul secolului al XIX-lea, tapiserie originală Aubusson, reprezentând o fabulă de La Fontaine, circa 1756. Șase pahare de șampanie din cristal Baccarat, 1850, brichetă Dupont din argint, patru cupe din porțelan de Meissen, cahle de teracotă, Bavaria, pentru sobă”. Stelian Tănase a petrecut cu folos acei ani în compania anticarilor, lista de obiecte pare a fi extrasă dintr-un catalog de licitație pe care numai un profesionist îl poate alcătui, după evaluarea corectă a bunurilor.
Dacă Ițescu achiziționează piesele pentru a le păstra, ucenicul lui – Gore Saizu – este doar negustor de antichități, care vinde pe măsură ce cumpără. Pedant, meticulos, fost vânzător de ziare în Piața Universității și bătut măr de mineri în 1990, acesta renunță la munca din spațiul periculos al anticomunismului visător, ba chiar devine agorafob… În contextul anilor post-revoluție, cu un simț comercial remarcabil, devine „anticar cu patalama”, având experiență ca încărcător/descărcător (!) la fosta Consignație din Gabroveni. (Explicație pentru cei născuți după 1990: „Consignația” era un magazin din comerțul socialist care primea spre vânzare diverse bunuri, fie piese vechi – obiecte de artă, mobilier, bijuterii de familie – fie haine sau cosmetice de proveniență occidentală, intens râvnite de orice româncă, pentru că erau unicate… – n. m.).
Gore Saizu este prototipul anticarului profesionist până în vârful unghiilor. Filosofia lui de viață și activitatea cotidiană poartă amprenta unui pragmatism benefic pentru afacerea nu tocmai modestă, care îi permite contactul cu medii și obiecte cât se poate de diverse. Este, de fapt, un „agent important, discret și uneori nevăzut” (p. 216) al metabolismului social, care își face un fel de religie din hălăduiala continuă, neobosită prin anticariate, galerii, talciocuri, târguri „nu numai după bani sau să mute lucrurile dintr-un loc în altul. Mai curând ca să se scalde în atmosfera trecutului. Se lăsa împresurat de lucruri scoase din uz ca să viseze la o epocă dusă. Nu putea trăi fără această imersiune în timp”. (p. 217) Și, pentru că „sufletul anticăriei” sunt licitațiile, Saizu frecventează cu sfințenie (așa cum mulți dintre noi facem când avem ocazia) marile vânzări de piese rare de colecție, în care ritualul social este aproape imuabil iar publicul trebuie atras cu un discurs bine construit: „Cum am mai spus, poveștile vând anticurile, nu se vând singure. Trebuie neapărat să stârnești imaginația și poftele clientului. Să îi scormonești prin amintiri, să creezi emoție cât să vibreze aerul din jur. Fără o poveste, nu există comerț”. (p. 221)
Raportarea la intertextul balzacian este prezentă și în suita evenimentelor. Asemenea unui Goriot, pe care fetele lacome îl deposedează de avere, Candid Ițescu este internat într-un azil privat de cei trei copii, îngrijorați de perspectiva pierderii unei moșteniri substanțiale. Cinici, lipsiți de remușcări, într-o secvență (quasi)paricidă, copiii (Luxița, Dinu și Șerban, ultimul fiind înfiat și ceva mai reticent) găsesc resursele necesare și persoane cooperante pentru a-l închide pe bătrân la loc sigur, sub supraveghere atentă: psihiatrul Amedeo Pantazi, care trebuie să le dea „patalama la mână” adeverind demența senilă a tatălui; caricaturala directoare a azilului, Aneta Zbiru, care își merită și descrierea derizorie, și numele: „…o grăsană sprijinită în baston. Puțea a parfum ieftin, avea gene false, trecuse pe la coafor, oxigenată, botic rujat, mutrișoara pudrată. Încercase totul să semene cu Lollobrigida, idolul tinereții ei când se pupa la cinema cu un tip plin de acnee”. (p. 233)
Finalul poartă amprenta inconfundabilă a lui Stelian Tănase, cel care transgresează mereu granițele ficțiunii. Pentru că destinul uman este circular, cu suișuri și coborâșuri, cu răsplată după faptă, Gore Saizu – care a fost un descendent fidel al lui Candid Ițescu și s-a ocupat cu grijă de eliberarea lui din azil, ca într-un roman rocambolesc – preia frâiele colecției, după moartea întemeietorului, pentru vânzare. Ultima licitație este echivalentul simbolic al disoluției unui trup în universul înconjurător, o scenă demnă fără doar și poate de ”Comedia umană”: „Gore a renunțat să mai mediteze la lucruri atât de îndepărtate. S-a întors printre cei din sala Dalles și și-a recăpătat zâmbetul. A reluat ceremonialul, cu tot tipicul. Strigarea pieselor, întâi de toate. Hamalii le aduceau pe scenă, el lăuda marfa, afișa prețul de pornire. Frisonul cuprindea îndată asistența. Vorbea de parcă scuipa gloanțe. Invita lumea să ofere mai mult, să se pasioneze pentru un patefon Columbia sau una bucată frac de ceremonie cu trei decorații britanice. Au urmat câteva icoane rusești, apoi covoarele otomane de pe vremea păcii de la Kuciuc-Kainargi. S-au dat repede unuia deghizat în civil”. (p. 346)
Așadar, din imensa colecție risipită nu mai rămâne nimic altceva decât imensul motan roșu ce răspunde la „infamul nume de Balzac” și tronează tot restul eternității în vitrina noii galerii de artă pe care Gore Saizu o deschide, pe numele lui. Un nou ciclu se deschide: ucenicul ia locul maestrului, o nouă mare colecție poate să înceapă, pentru a fi risipită după câteva decenii, conform legii nescrise a colecțiilor.
După cum afirma Stelian Tănase într-un interviu recent acordat postului Radio France Internationale, foarte rar colecțiile de artă supraviețuiesc proprietarului inițial, întrucât moștenitorii vând bunurile fără remușcări, singura valoare pe care o acceptă fiind banii. Scriitorul vorbește în cunoștință de cauză, pentru că cei câțiva ani petrecuți în mediul exclusivist al anticarilor în perioada de documentare l-au ajutat să pătrundă în cele mai ascunse unghere ale negustoriei cu artă, să cunoască soarta colecțiilor și „hachițele memoriei”.
Cea de-a zecea carte de ficțiune a lui Stelian Tănase pasionează și incită prin tot ceea ce o compune: peisajul social valah din diverse epoci, superbele descrieri metaforice ale Bucureștilor cu cartiere vechi de un lux rafinat sau mahalaua mustind de viață (știm din ”Sunt un copil al Războiului Rece” cât de mult a contat orașul în construirea identității băiatului, apoi a adolescentului Stelian), cu descrieri ale caselor ce poartă amprenta unor epoci trecute. Mânuind româna cu măiestrie și privilegiind oralitatea, trecând prin registre variate care dezvăluie farmecul limbii lui Mateiu, Stelian Tănase merită pe deplin titlul de Mare Senior al literaturii române.
Elena-Brândușa Steiciuc
