Sper că această carte remarcabilă va fi transformată într-un film. Are note din „Viețile altora” amestecate cu accente din „La revedere Lenin!” și „Cerul deasupra Berlinului”, filme atmosferice și liniștite despre Berlinul Războiului Rece și Germania comunistă. Totuși, această carte este complet adevărată și, cu siguranță, mai ciudată decît ficțiunea.
„Cercul de poezie Stasi” este o lucrare de non-ficțiune meticulos cercetată, plină de duh și scrisă captivant de autorul și jurnalistul de origine germană Philip Oltermann, care este și corespondentul șef al „The Guardian” la Berlin. Acesta este jurnalism de investigație, pentru că Oltermann nu numai că a petrecut cinci ani urmărind și intervievînd poeții supraviețuitori ai Stasi, ci a și revăzut scenele „crimelor” lor (literare), a căutat prin sute de dosare Stasi, a citit și a tradus tomuri de poezie din germană, iar ca absolvent de literatură engleză a putut să analizeze totul din perspectivă literară.
Cartea descrie istoria culturală de 40 de ani a Republicii Democrate Germane, un context care este de neprețuit pentru a pune bazele intelectuale a literaturii sale. Relatarea lui Philip Oltermann despre modul în care Stasi a decis să folosească poeziile ca mijloc de combatere a capitalismului este fascinantă, ciudată și tulburătoare. În anii 1980, mult temuta poliție secretă a Germaniei de Est, Stasi, a decis că cel mai bun mod de a lupta împotriva mirajului capitalismului nu era prin utilizarea bombelor și rachetelor, ci cu o armă ascunsă avînd potențial instabil: poezia.
„Cercul de poezie de la Stasi”, studiul captivant al lui Philip Oltermann, povestește o istorie atît de ciudată și puțin probabilă încît simți că trebuie să fie adevărată. Autorul a fost inspirat să investigheze după ce a trăit experiența de a conduce propriul grup de poezie al pensionarilor unui centru de zi din King’s Cross, Londra. Cum a ajuns o agenție brutală de spionaj să facă din poezie, „disciplina cea mai vagă din programa școlară”, un instrument de formare al angajaților ei? Cartea scoate la lumina cunoașterii soldați și polițiști de frontieră care participau la întîlnirile lunare ale „scriitorilor cekiști” (cekiștii fiind prescurtarea pentru poliția secretă sovietică) din complexul Adlershof, un loc atît de secret încît nici măcar nu figura pe harta oficială a Berlinului. Aici, ei analizau punctele mai fine ale versurilor, ținînd cont de credo-ul sever al scriitorului Friedrich Wolf: „Materialul epocii noastre se află în fața noastră, tare ca fierul. Poeții lucrează pentru a-l transforma într-o armă. Muncitorul trebuie să ridice această armă.” Aproape că poți auzi zgomotul pixurilor mestecate…
Cultura și literatura au fost piloni centrali ai socialismului integrați în noțiunea est-germană de construire a statului, iar primele decenii ale RDG au fost pline de speranțe și idealuri utopice. Erich Honecker însuși a descris RDG ca „o națiune de cititori”, în care nu exista nici o distincție între muncitori și intelectuali, și unde cercurile de scriitori se întîlneau în fabrici. După cum descoperă Oltermann, pînă la sfîrșitul anului 1989, cînd a căzut Zidul Berlinului, existau încă aproximativ 300 de astfel de grupuri de scriitori. De înțeles, în timp ce el comentează sec: „Stasi nu voia să fie lăsat deoparte”. Faptul că au spionat pe alți scriitori era bine cunoscut, dar că aveau propriul grup de scriere creativă a surprins pe toată lumea. În 1982, cu Războiul Rece în apogeu, acest satelit sovietic cel mai loial avea nevoie de fiecare armă de care dispunea, inclusiv de poezie.
Supravegherea acestei misiuni pline de cerneală l-a avut drept lider pe Uwe Berger, cel care după cîteva căutări a crezut că și-a găsit scriitorul vedetă. Alexander Ruika era un recrut care și-a urmat tatăl, colonel în Regimentul de Gardă, un teren de antrenament de elită pentru recruții de la Stasi. Ceea ce l-a despărțit pe Ruika de colegii săi versificatori a fost utilizarea limbajului figurativ, „stăpînirea metaforei” (despre care Aristotel credea că este semnul geniului).
Autorul cărții își urmărește succesele timpurii – un lung șir de premii, apariții editoriale în reviste literare prestigioase -, dar aude și o voce disidentă în poeziile sale care sugerează că Ruika nu a fost un model cekist, ci „Hamlet-ul cercului de poezie Stasi”, un suflet în război cu sine. Ambivalența lui devine aproape un caz de testare în această carte – cum să reconciliem fluiditățile libere ale poeziei cu constrîngerile ideologice ale comunismului.
Contradicția animă și povestea lui Berger, omul din centrul rețelei. Poet mediocru care a cîștigat o mare simpatie el refuzase să se alăture partidului Unitatea Socialistă, și totuși acumulase o influență semnificativă în cadrul statului. Un total de 620.000 de informatori au fost enumerați în dosarele Stasi între 1950 și 1989, iar rolul lor de a raporta tendințele și opiniile suspecte în rîndul populației RDG a fost considerabil în lupta contra capitalismului. Berger fusese abordat să se alăture Stasi ca un „colaborator informal” și se pare că s-a apucat de treabă cu promptitudine, dezvăluind un flux constant de minciuni, jumătăți de adevăr și manipulări. În 1982, a fost răsplătit de Stasi cu medalia de argint „frăția de arme” pentru eforturile sale, deși în memoriile pe care le-a scris după căderea Zidului Berlinului nu menționează nimic despre asta și nici despre rapoartele sale. El a dat de înțeles că munca sa de informator a luat sfîrșit odată cu preluarea cercului de poezie de la Adlershof.
Autorul aduce în atenție și exemplul kafkian al lui Annegret Gollin, o scriitoare arestată și condamnată la închisoare „pe baza unui singur poem care nu a fost niciodată publicat”. O tînără aventuroasă, independentă, căreia îi plăcea să danseze și să călătorească făcînd autostopul – o „vagaboandă” în terminologia suspectă a Stasi. După ce s-a mutat la Zwickau, la vîrsta de 23 de ani, ea s-a înscris în două cercuri de poezie unde părerile ei nonconformiste au fost remarcate rapid. În cele din urmă a fost dusă la Stasi și interogată cu privire la semnificația exactă a unei poezii, „Concretia”, despre proliferarea clădirilor din beton. După cum observă Oltermann, a fost ca și cum ar fi fost prinsă „construind explozibili artizanali”, și nu scriind cîteva versuri. După mai multe interogatorii în care a trebuit să-și explice munca, Gollin a fost condamnată la 20 de luni de închisoare pentru „defăimarea publică a unui organ al statului”. Fiul ei a fost dus la o casă de copii.
Lectura acestor istorii de paranoia birocratică te face să te întrebi dacă programul de poezie al Stasi nu a fost doar o distragere voită a atenției de la realitatea de la ușa sa. La urma urmei, cum ar putea o națiune aflată chiar pe falia unei zone de război nuclear est-vest să-și piardă liniștea din cauza micilor exploatații ale fiorului poetic? Și, totuși, spionajul a pus stăpînire pe Germania de Est. Pe măsură ce populația s-a micșorat, numărul angajaților Stasi s-a înmulțit. În anii 1960 și-a dublat personalul. În anii 1970 numărul angajaților s-a dublat din nou. Dincolo de acest aspect, Oltermann se concentrează asupra carierei poetului-romancier Gert Neumann, ale cărui cărți erau atît de criptice încît nimeni din ministerul culturii nu le putea înțelege și care era descris ca fiind „un lăcătuș de meserie care scria ca atare”. Cu toate acestea, el a fost supus unei supravegheri stricte și unor hărțuiri care, în esență, nu au avut nici un efect. Cînd Stasi a văzut că aceste metode nu erau eficiente a recrutat-o pe mama lui să-l spioneze. Modul în care povestea lui Neumann se intersectează cu cea a lui Alexander Ruika este unul dintre episoadele cele mai fericite din această carte captivant de bine scrisă. O parabolă despre creativitate într-o atmosferă de supraveghere.
George Alupoae, licențiat în arte
