Pentru animație, zarvă, colorit

PARIS

Sîmbătă 7 noiembrie 2009 (fragment de jurnal).

O amintire din aprilie 1990 Marché aux Puces – un talcioc în nordul Parisului, Port de Clignancourt. Adus aici de un român, vrea să facă niște cumpărături, dar și să-mi arate talciocul unde se înghesuie străinii de condiție modestă, mai ales. Românii noștri, firește, nu lipsesc. Am copilărit la Bariera Vegului, undeva destul de aproape de talciocul descris caricatural de Călinescu în ”Scrinul negru”. Era la cîteva stații cu tramvaiul 27. Așa că m-a poftit să văd și la Paris ce și cum, să compar talciocul comunist cu cel capitalist – presupun poleit cu aur și adaos de căcat. Voiam să văd cealaltă față a Parisului – mizeră, fără strălucirea turistică a marilor bulevarde ale lui Haussman. Bun, așadar amicul îndoctrinat care mă însoțește și face pe ghidul vede peste tot aspecte ale decăderii Occidentului. Uneori este apocaliptic, nene, Occidentul a ajuns o groapă de gunoi, zice. Ghicesc că nu a reușit și o duce greu. Rastignac venit din Balcani s-a dus de-a dura. D-asta urăște mai nou Parisul. I se confirmă ce a învățat în școală, la dirigenție, ce a auzit la Radio București, ce a tocit pentru cursurile de marxism.

Am nimerit la fix, am ieșit din metro, și am ajuns într-o țară din lumea a treia. Magrebieni, emigranți, șomeri, homeless, lumpeni, sărăcime. Vînd stînd ciuciți pe jos – genți, telefoane, haine vechi, pantofi uzați. Ți se face frică, devii brusc atent la buzunare. O întindere de inși pîndind printre pilonii unui pod. Comercianți de serie B, vînzători de chilipiruri. Foarte probabil marfă furată. Vînd nu de pe tarabe, ci pe ziare întinse pe pămînt. De pe mese rabatabile uneori. Ca primă impresie. Talciocul ocupă întinderea unui cartier, un labirint de străzi – mormane de haine, mai ales din piele/imitație, geci trei-sferturi, blugi, pălării, cosmetice contrafăcute. Sînt mai ales stive de blugi de toate felurile. Pentru un est-european o pereche de blugi – pînă cînd a căzut Zidul de la Berlin – era o întîmplare fericită, o dorință nerealizată pentru cei mai mulți.

În trei ore treci în revistă cam tot. Vrei, nu vrei, cumperi ceva. E, orice s-ar zice, un loc pitoresc, chiar dacă plin de purici, cum zice și amicul. Loc plin de vitalitate, unde se vorbește tare și în toate limbile pământului ca în Babilon. Mai ales se dă strașnic din mîini, dialectul pe care îl cunoaște toată lumea. Televizoare uzate (se trece de pe alb/negru pe color), frigidere, haine second-hand, termosuri, pantofi folosiți, cuptoare cu microunde, mixere. Românul care m-a condus cunoaște toate dughenele. Îmi zice mîndru: aici se cumpără cel mai ieftin din Paris și te și tocmești. În marile magazine din centru nu te apropii măcar, firește, din cauza prețurilor și bodigarzilor. Plătești prețul de pe afiș, foarte piperat, sau pleci cu coada între picioare. Pe mine prețurile mă lasă rece, și așa nu am bani să cheltui pe fake-uri. Mă șochează abundența de mărfuri. Vin din Est, dintr-o țară de penurie, cu vitrinele goale. Aici este chichirezul. Amicul e mîndru de știința lui. Îl știu de la București, o făcea pe marele domn, mereu îmbrăcat la marele fix, din shop, gomos și fudul. Acum i-a mai picat mucul. Trăiește la Paris din expediente, are bani doar de un croissant pe zi. Se vede, o duce prost, nu a dat lovitura, cum a sperat. Dar stă la pîndă… Mă tot întreabă dacă ar fi bine să se întoarcă acasă, la București. E o viață de trăit acolo? Ce zici? Nu îi răspund… Las lucrurile în suspensie, fiecare le știe pe-ale lui. Eu unul nu am de gînd să ramîn p-aici cît o fi Parisul de Paris, orașul la care am visat cu ochii deschiși în anii 80. Singurul oraș unde aș fi defectat. Așa, de-al dracu, să îi las pe securiști cu buza umflată.

Am ajuns din nou la Paris, am mai fost după 89, din fericire. Merg în nord la Port de Clignancourt pentru animație, zarvă, colorit. Bre, pentru lumea periferiei. Ei bine, nu am nimerit ce căutam. Între timp mizeria a dispărut, chiar dacă nu de tot. Locul a fost curățat, transformat. Labirintul de străzi a fost împînzit de magazine și prăvălii unde se vînd antichități. Mobilier, covoare, pictură, lămpi, instrumente muzicale, porțelanuri, cristale. Dar ce nu!? Atmosfera s-a schimbat sensibil. Și prețurile. Ieftinătățile au dispărut. A fost un talcioc lumpen-proletar, piața săracilor pentru second-handuri. Acum este un tîrg aproape pretențios, pentru cunoscători. Toată dimineața vizitez prăvălii. S-a vrut atragerea turiștilor străini (Parisul e plin), ca să scape de emigranți, de pegră. Au fost alungați chilipirgiii, cei cu marfă dubioasă, falsuri, replici… S-a făcut loc anticarilor și negustorilor. Ca un hotel care în urma reparațiilor trece de la două la patru stele. E totuși departe de Le Louvre des Antiquaires – nici o comparație, unde am fost ieri în preumblare. Aici nu poți să te apropii din cauza prețurilor. Marfă extra, rarități pentru colecționari cu parale multe. Zgomotul și agitația de la Port de Clignancourt la Louvre des Antiquaires nu există. Se vorbește în șoaptă. Un loc luxos, cu oglinzi, lumini clar obscur. Vitrine perfect luminate. Se vinde artă din Extremul Orient, dar și porțelanuri și mobilier, pictură de sec XVII – XIX. Ce nu găsești? Nu ai voie să atingi marfa, te uiți prin sticlă, alegi cu ochii. Dacă te interesează ceva ceri doamnei care te privește circumspect dintr-un colț. Te-a evaluat deja, știe dacă te pricepi, daca ai un cont respectabil, dacă e cazul sa-ți acorde un minut de atenție. Altă lume.

Amicul dă explicațiile, încerc să învăț repede. Unele lucruri le privesc îndelung, cer lămuriri. Cer să mai zăbovim un minut. Alteori trec mai departe fără un interes. Îmi place să privesc un tablou din Renaștere, apoi o statuie din timpul dinastiei Ming, recipiente nemțești de farmacie din secolul XIX. Varietatea, surpriza face regula… Nu știi peste ce dai. Stau la bistro să-mi trag sufletul. Privind prin vitrină îmi trece prin minte un roman pe care aș dori odată să-l scriu. Am și un titlu – inspirat de firma verde/mov de vizavi, agățată de o streașina – ”Negustorul de antichități”… Dar pînă acolo mai e destul. Am de terminat romanul meu versificat, antonpannesc, ”Marele incendiator”, și sînt abia la început. Mi-am luat în bagaj ”Povestea vorbei” să mă desfăt de la distanță mare de București. Dar, vorba aia – ”răbdare și tutun”!

Fragment din volumul ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, aflat în sertar.

Stelian Tănase