Londra. Pagini de jurnal. Pe urmele lui Marx, documentare la “Dracul şi mumia”. Am terminat romanul, e deja la editură. dar pentru o ultimă tuşă, – cine ştie – mai scormonesc. La nr. 37, Clerkwell Green. Aici veneau Marx&Engels. Mă duc la cimitirul High Gate, unde este îngropat – mort în 1883, la marginea de nord a Londrei, departe. Îi cer șoferului să mă aștepte. Locul e pustiu. La intrare, două băbuţe drăguțe, într-o chicinetă, dau lămuriri. Marx nu e departe! O alee asfaltată, la stînga. Un bloc de piatră drept soclu şi deasupra un cap de mari dimensiuni. E cel mai urît mormînt din cîte am apucat să văd pe aici. Un monument tîrziu, sec XX, anii ‘60 cred. Capul clasic, supradimensionat, cu părul zburlit, din portretele oficiale. Cîteva doamne se uită la el ca la o ciudăţenie, comentează, vorbind altceva decît engleza (greacă, italiană, arabă, idiş). Mă învîrt în jurul mormîntului. Asist la o mică ceremonie a unui grup de sud-americani veniți la Londra să-l omagieze pe părintele revoluției mondiale proletare (care nu avut loc). Un bărbat în vîrstă ține un discurs, apoi toți împreună cîntă Internaționala – cu pumnul ridicat. Mă apropii, fac cîteva poze și ies. Spre mirarea mea șoferul m-a așteptat, altfel nu știu cum plecam de aici.
La întoarcere port o conversație cu şoferul, care, fireşte, nu a fost niciodată la mormîntul lui Marx. Îi spun că n-a pierdut nimic. Ca să mă dezintoxic și să ies din atmosfera cu Marx găsesc “The Red Lion”. Odată celebră, taverna din Soho a dispărut, iar localul apărut între timp pe acel loc a dat faliment. Mă uit prin vitrină, se văd doar mese cu scaune puse deasupra. Locul e fără viaţă. În jur un sexshop (sînt în inima Soho), spatele unui teatru unde se joaca o evocare Michael Jackson, un magazin “vintage” de unde cumpăr un afiş cu tango. Găsesc uşor imobilul unde a locuit. Ploaia mă aruncă într-un pub. Stau cocoţat pe un scaun înalt, mănînc o specialitate locală indigestă. Între timp privesc prin vitrină. În casa de vizavi, nr. 54, unde a locuit Marx, Dean Street, după care s-a mutat mai sus, pe aceeași stradă, la nr. 28. Găsesc uşor adresa, pentru că văd cîţiva asiatici fotografiind de zor imobilul. Pe firma restaurantului de la parter apare numele lui Marx în litere aurite. Mică ironie a istoriei. Apartamentul unde a locuit e la et. 2. Marcat de o tăbliţă albastră care amintește că aici a trăit Marx (spre deosebire de nr. 54 unde nu se vede nici un semn). Plec, nu mai am timp şi chef să caut, dar asta-i boala autorlîcului – mă obligă la asemenea servituţi, să mă documentez.
Tangoul pare cu totul străin de temperamentul englezilor. Într-un magazin am vrut să cumpăr înregistrări cu tangouri din insulă, anii 30/40. Vînzătoarea mi-a spus, surprinsă, că nu are, nici nu a auzit că ar exista. Fireşte, dacă întrebam de Beatles ar fi fost fericită să-mi ofere colecţii întregi. Aici se crede că totul a început cu “Love me do”, Lenon&McCartney/Beatles. Şi, totuşi, azi, aproape fiecare cartier are o şcoală de tango. Se organizează frecvent populare spectacole de tango şi există saloane de dans pline mai ales în weekend. Sîmbăta de după plecarea mea (din păcate), urma să vină de la Buenos Aires “Tango Fire. Flames of desire”. Biletele erau deja sold out, epuizate. O ştire pentru lumea tangoiştilor. Mai are loc “The Festival of Tango Arts and Passion”. Dacă aveţi drum prin Londra, încercați. Mai e puţin!
Stau în Notting Hill, departe de centru, așa cum am vrut; am ales un cartier boem cu clădiri victoriene, ridicate la mijloc de sec. XlX, nişte vile mai largi, cu coloane albe şi scări la intrare. Cartier în extremitatea vestică a Londrei, plin de cafenele şi anticariate, ferit de cohortele de turişti care se înghesuie în zona Trafalgar Square şi Covent Garden.
Prefer Londra Parisului. Parisul e prea geometric şi previzibil cu bulevardele lui drepte şi largi, bune pentru salve de artilerie şi şarjele cavaleriei. Londra nu a avut din fericire un Haussman să o sistematizeze. A fost marea ei şansă de a rămîne intactă. În orice colţ, Parisul e acelaşi, oferă acelaşi peisaj urban. Imobile de 5-6 etaje cu aceeaşi arhitectură. Londra a rămas un labirint. Fiecare colţ, încrucişare de străzi, cartier, este diferit. Aici găseşti lume, o lume mai aproape de temperamentul meu. Chelnerii şi şoferii de taxi sînt mai politicoşi aici decît la Paris, unde dai de obrăznicături, aroganţi, uneori de rasişti pe faţă. Ei dispreţuiesc călătorul pentru că în uşa bistroului e o coadă de naivi care se bulucesc să intre, dispuşi să suporte măgăriile lor. Pentru că le e foame și ”sînt la Paris”. Unii considerară că impoliteţea faţă de străini face parte din culoarea locală. Şi dacă nu îţi convine poţi să te ridici de la masă şi să ieşi. Dacă observi puţin, constaţi că respectivul e la prima, cel mult a doua generaţie de parizieni şi vrea să-şi sublinieze noua lui identitate în raport cu a ta, care nu te-ai făcut parizian – ca şi cum ai dori-o cu tot dinadinsul. Localnicii nu mai fac meseria asta bănoasă, dar de ”jos”, muncă de slugă. O meserie cu care intri prin uşa din dos în franţuzime. Londra este mai pe sufletul meu.
Mare tîrg de carte la Londra. De luni pînă miercuri… Ne-am băgat şi noi în seamă. Adică e de bine! În prima zi, la Radio 4, un post cultural tare de pe Tamisa, Rosie Goldsmith m-a intervievat un ceas, iar o actriţă româncă aciuită pe aici a citit din cartea mea “Auntie Varvara`s Clients”, publicată de The University of Plymouth Press. Volumul a fost prezentat ieri la tîrg cu mult fason, cu un numeros public de față. Marţi, Mircea Dinescu a gătit pentru tot poporul adunat prin zonă. E vorba să le lăsăm și noi românii get-beget ceva ăstora. Mirosea de trăsnea a tocană în hala care găzduiește tîrgul. Dinescu, ca un comis voiajor, își laudă cu aplomb marfa, face glumițe, susține antrenul. De ce nu? Așa se face. Urmează jazz cu Teodora Enache. E și o expoziție cu grafică de carte păstorită de Matei Cîlţia. Ne auzim acasă! Sînt un pic amețit și fudul de succes, dar o să îmi treacă. Cînd ajung la Otopeni o să îmi revin negreșit în simțiri. Se vor găsi destui să mă înjure… Duș rece obligatoriu pentru moral.
Caut locurile pe unde a locuit Lenin – documentare tîrzie la “Dracul si Mumia”. Mai verific o dată în arhivă. Adresa – Holford Square 30, dar a dispărut. Nu o găsesc din prima încercare, pentru că am vrut să mă descurc singur şi am coborît din taxi la King Cross Station. Ştiam că pe aici, în Pentonville Road, Lenin a locuit cu un nume fals, Jacob Richter, cu care s-a înscris şi la The British Library, aflată în apropiere, unde venea zilnic pe jos. Făcea circa 30 de minute. Mai tîrziu a venit cu bicicleta.
Lenin a fost mare băutor de bere și un fanatic al bicicletei. Putea să bricoleze zile întregi, să o demonteze, să o cureţe, să-i dea cu ulei, să o vopsească – ceea ce și făcea. La fel făcea şi cu bicicleta neveste-sii, Nadejda Krupskaia. Am reuşit să găsesc locul abia din a treia încercare, vineri, cînd i-am dat unui şofer de taxi adresa şi a detectat-o prin GPS. Aici a venit, în 1903, Troțki din Siberia, clandestin, după ce a evadat. Casa s-a demolat şi s-a construit prin anii ‘60 un ansamblu de locuințe burgheze. Cîteva străzi mai departe este o altă adresă, Percy Circus 16, în 1907, unde bolșevicii s-au înghesuit pentru un congres. A mai stat şi pe Oakney Street, în nord, dar nu mă mai duc. Ajunge. Prea mult Lenin, dar cartea îmi cere multe detalii. Voi folosi pînă la urmă puține dintre ele, cum se întîmplă de obicei, dar dacă nu-mi fac la cataramă documentarea nu mă simt în siguranță.
Fac poze, termin repede, pentru că vreau să văd în vecinătate o expoziţie “Picasso mediteraneanul”, într-o fostă hală industrială din secolul XlX, transformată în galerie de artă de un armean, Gagosian. Am mai văzut retrospective Picasso la L.A., N.Y., la Paris şi Barcelona, mai bune sau mai rele. Asta e în top, merită văzută. Lucrări din anii ‘40-50, cînd Picasso lucra în sud, la Vallauris. Pictură, ceramică, sculptură. Am zăbovit mult. Am văzut bine totul, fiind devreme, nu este înghesuială. Ora 11.00, dimineață de duminică. Aici tabieturile sînt respectate cu religiozitate. Vizitatorii, după limbile în care şuşotesc, nu sînt englezi. Nemţi, ruşi, japonezi şi cîteva fete drăguţe scandinave.
Stelian Tănase
Fragment din ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, manuscris de sertar.
