Ceasul răfuielilor nu a întîrziat. Întrebarea era: cît de piperată va fi nota de plată? La 1 decembrie, Bucureștiul a trăit un moment de jubilație, dar și de eliberare sufletească. Era o victorie de neimaginat și se cuvenea a fi marcată. După atîtea nenorociri venise soarele și pe strada asta. După întoarcerea la Cotroceni a cuplului regal, după reinstalarea Guvernului Brătianu, după socotirea morților și a celor dispăruți, inevitabil s-a pus chestiunea vinovățiilor. Strada a dorit să fie pedepsiți cei responsabili de dezastrul din 1916/17. S-a cerut prezentarea grabnică a notei de plată.
Anul 1919 a fost anul căutării țapilor ispășitori. C. Stere, D.D. Pătrășcanu, Virgil Arion, Lupu Kostaki sînt arestați. În rînd cu ei, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, B. Brănișteanu D. Karnabatt, etc. Gala Galaction scapă de pușcărie fiind protejat de vechiul lui prieten I. Gh. Duca. Lista ziariștilor trimiși în justiție pentru colaborare cu ocupantul și trădare a fost lungă. Cine erau totuși marii vinovați pentru umilințele și spaima prin care trecuse „bietul popor”? Cine-l adusese pînă în pragul extincției? Ce erori l-au băgat în mașinăria infernală a anilor 1916/18, cei mai negri din istoria românilor de pînă atunci. Au fost zile cînd România a fost la un pas de dispariție. Existența i-a fost grav amenințată. Cineva trebuia să plătească!, au gîndit mulți. Pentru clasa politică venise ceasul socotelilor. „Politicianismul” a fost pus la zidul infamiei și chemat să se explice. Lumea românească (elita politică, mai ales) ratase copios. Inconștiența, corupția, superficialitatea aduseseră țara în pragul catastrofei. România Mare nu a fost rodul „activității laborioase” sau a inteligenței liderilor săi, ci mai curînd a circumstanțelor norocoase de la finalul războiului, atunci cînd s-a redesenat harta Europei. Cîteva capete au fost vînate cu deosebire. Arhimandritul Scriban, complice cu mitropolitul Conon și părintele Galaction. Galaction a fost printre ei. I s-a intentat proces, care a fost suspendat.
DIMINEAȚA, 15 Decembrie 1919. Regele Ferdinand a cerut apropiaților săi să nu fie pedepsiți prea aspru cei care se făceau vinovați de acte de colaborare cu ocupantul. Arhimandritul Scriban a fost unul dintre beneficiarii acestei atitudini. Nu și colonelul Victor Verzea. Degradarea. „Eri, la orele 10 dim., a avut loc pe platoul de la Cotroceni degradarea colonelului Victor Verzea. Erau de față trupe din toate unitățile aflate în Capitală. Asista deasemeni foarte mult public dornic de astfel de spectacole. D. Paul Eșianu, grefierul Curtei Marțiale, a citit sentința de condamnare la muncă silnică pe viață a colonelului Verzea, după care d. maior Criveanu a rupt «osînditului epoleții în sunetele unui marș funebru. Verzea era extrem de palid și se observau sforțările ce făcea pentru a-și păstra calmul. După ce a fost purtat prin fața soldaților așezați în careu, a fost urcat într’un automobil închis și transportat sub paza sentinelelor și a gardienilor la închisoare la Văcărești. Mulțimea l’a huiduit…”. (DIMINEAȚA 8/25 MAI 1919 )
Presa a fost plină în acel an, 1919, de astfel de informații. Românii încercau să se vindece de amintirile lăsate de ocupație. „Mi-a fost sufletul greu din cauza păcii („de la București” – n.a.), apoi cu mult mai mare îmi este durerea când apar o mulțime de ziare cu suflet străin… Afara de cele două blestemate din București, botezate Gazeta Bucureștilor, a lui Ioan Slavici, și Lumina, a lui C. Stere, care în tot timpul răsboiului, de la ocupația Munteniei încoace, n’au făcut decât să laude binefacerile dușmanului și să ponegrească pe Rege, Guvernul și armata tarii, care sângera pe front pentru apărarea ultimului petec de pământ ce ne-a mai rămas liber(…) și altele pe care nu mă mai rabdă scârba să le enumăr aci. Toate aceste ziare cânta osanale vrășmașilor noștri. (…) Cum nu se gândesc aceste vipere monstruoase că oricât de spurcate și veninoase ar fi balele lor, nu pot atinge sfințenia luptei noastre, cu atâta eroism, pentru desrobirea fraților și întregirea neamului”. (Vasile Bianu, „Însemnări din Războiul României Mari, vol. 2, Cluj 1926, p 6-7). Acesta era felul în care era privită presa publicată și vîndută sub ocupație.
“România are atât de mult noroc că nu are nevoie de politicieni!”, ar fi declarat P.P. Carp. Drama românească s-a jucat pe teatrele de luptă, iar soarta sa ratificată la Versailles. Bucureștiul a beneficiat de o conjunctură, dar după ce a fost mai întîi gata să spulbere cîștigurile adunate cu greu după 1848. În loc de dispariție, România s-a trezit cu un teritoriu de trei ori mai mare și tot atît ca populație. Făptuitorii acestei transformări se aflau însă, nu la București, ci la Londra, Paris, la Berlin & Viena, la Petrograd. Lumea aștepta în 1919 o judecată, un bilanț la ce se petrecuse în perioada 1914/18, bineînțeles dacă voiau să depășească momentul critic. Era clar că nu se putea trece pur și simplu la alt capitol al istoriei noastre, ignorînd pur și simplu tot ce scindase societatea românească. Cei care erau victorioși doreau o judecată și pedepsirea vinovaților. Cei care au pierdut partida (germanofilii) doreau să mergem mai departe fără alte complicații. Să uităm mai bine, zicînd că nu există învingători și învinși.
„Societatea românească din Vechiul Regat se înfățișează azi împărțită în două tabere, patrioți și trădători. Groso modo, patrioții sunt toți cei ce, în vremea durerilor noastre, au fugit în Moldova sau se găseau în Moldova. Trădători sunt cei care n-au putut să treacă Milcovul, n-au voit să-l treacă sau au avut poruncă să rămînă pe loc. Patrioții sunt la putere, gazetele, toate, sunt în mîna lor, nota stridentă e generală și vocile chibzuite, spiritele moderate sunt intimidate și interzise. Un interesant fenomen de orbire colectivă. Neseriozitatea noastră pendulează între tragic și ridicol. Toți lașii, toți fugiții, toți ascunșii pe subt pat sunt astăzi judecători necruțători. Guvernul actual… are portul și apucăturile tiraniilor crude și fricoase. Oamenii, căprari de căprarii politice, burghezi croiți pe tejghea și pe cot, fără nicio concepție superioară, nici frumusețe de adevărați conducători sociali”. (Gala Galaction, Jurnal, vol. 3, p. 74)
„23 noiembrie 1918. Au reapărut Viitorul, Universul… S-a făcut devastări la Steagul, puse la cale de cei de la Universul. Se confirmă arestarea lui Brănișteanu, Sărățeanu și Karnabatt…”. “Aici s-a încercat spre a se excita publicul împotriva noastră. Corbescu (șeful Cenzurii – n.a.) e stăpânul, el face listele de arestări. Lumina și Renașterea au fost închise din ordin. Au fost arestați Brănișteanu, Johnson, Grossman, Teodorescu, Arghezi… Ca pretext se dă faptul că unii au primit bani de la Gunther și că alții au scris în gazetele germanilor. Probabil începe o noua eră de persecuții”. (Ibid Margiloman, vol. 3, pp 229, 230).
Tabăra susținătorilor Puterilor Centrale este în mare suferință. Pretutindeni se află în defensivă și i se cere să se apere. Se teme de acțiunea justiției, și mai ales de oprobiul publicului. Ca gazetar sau politician depinzi de reputație, de onoare, de încrederea pe care o inspiri. Or, germanofilii s-au compromis. În lumea Bucureștiului faptele, atitudinile lor, stipendiile încasate de la Berlin și Viena erau arhicunoscute. Făcuseră greșeala să creadă în victoria adversarilor Antantei, mizaseră pe Kauffman și Czernin, pe Mackensen și Fankelhayn. „Arestarea d-lui Stere – titrează Izbânda. Fostul președinte al Sfatului țării la Chișinău și director al ziarului Lumina a fost suit într-un automobil și transportat la închisoarea Văcărești”. Judecătorul de instrucție, Niculescu-Bolintin, comisar regal, care a pus sigiliul pe Lumina (ziarul lui Stere – n.a.), nu i-a dat nici o explicațíe. De asemenea, pentru arestarea lui Brănișteanu (redactor șef la Lumina de la înființare – n.a). Ordin de sus și atît. Nu mandat, nici nimic. I s-a luat hîrtia, care a fost dată lui Stelian Popescu pentru Universul…”. (Marghiloman, vol. 3, p. 230) Plata a venit inevitabil. Cei vizați se consideră victime ale nedreptății și răfuielii generale, pentru care arată spre liberalii lui Brătianu, inițiatori ai prigoanei. Este fals! Guvernul a votat împotriva pedepsirii celor vinovați. În plus, mulți dintre germanofili credeau că puteau să aibă același statut și după pierderea războiului de către Puterile Centrale. Chiar, de ce nu în fond!? Erau utilizabili, nu-i așa? Marghiloman se vedea în continuare prim-ministru și a acceptat greu demiterea sa. Se vedea în continuare șef de partid, guvernamentabil… Stere, la rîndul lui, se vedea în continuare o figură publică importantă, șef de gazetă, parlamentar, profesor universitar, rector, ministru. Naivitate? Vremurile se schimbaseră, chiar dacă germanofilii se făceau că nu observă acest lucru și se întrebau, afișînd candoarea, de ce se făceau vinovați. De fapt, se încăpățînau să nu își asume eroarea, lipsa de patriotism și, firește, nu trăgeau concluziile care se cuveneau. Era vorba despre trădare și atît.
„În ziua de 7 ianuarie, de Sf. Ioan Botezătorul, am fost chemat a doua oară la Curtea Marțială ca să mai dau cîteva lămuriri…”. (Gala Galaction, Jurnal, vol. 3 p. 70 ) „…Bieții gazetari s-au dus (la Curtea Marțială – n.a.) cu capul în piept și făcînd amare reflexiuni asupra libertăților și dreptăților din țara noastră”. ”…Cînd au văzut deschizînd-se porțile închisorii și intrînd înăuntru d-nii Virgil Arion, Dimitrie Nenițescu, Lupu Kostaki junior… trebuia să-i fi izbit ideea că zeița dreptății s-a îmbătat de cade în șanțuri și că mănăstirea Văcărești a încetat să mai existe”. (Gala Galaction, Jurnal, vol. 3, p.72)
Stelian Tănase
Fragment din volumul în pregătire ”Mustățile Feldmareșalului Mackensen” (2025)
