Editura Polirom a publicat recent într-o condiție grafică deosebită volumul „Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților”, un tratat sui generis de imagologie al reputatului cercetător și scriitor Andrei Oișteanu. Etnolog, antropolog cultural, specialist în mitologie, acesta este membru în Consiliul Științific al Institutului de Istorie a Religiilor (Academia Română) și profesor asociat la Facultatea de Litere a Universității din București. A publicat pînă acum un număr impresionant de volume – în limba română sau în alte limbi – dintre care nu amintesc decît cîteva titluri: „Grădina de dincolo. Zoosofia” (1980, 2012); „Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradițională românească” (1989); „Cutia cu bătrîni” (1990); „Mythos & Logos” (1997); „Imaginea evreului în cultura română” (2001, Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Asociația București, Premiul ASPRO); „Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și I. P. Culianu” (2007); „Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Central East-European Cultures” (Lincoln & London, 2009, Premiul Academiei Române, Premiul B’nai B’rith Europe Bruxelles); „Narcotice în cultura română” (2010, Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România); „Les Images du Juif” (2013, Paris); „Rauschgift in der rumänischen Kultur” (2013, Berlin); „Sexualitate și societate” (2016, 2018, Premiul „Scriitorul anului 2016”); L’Immagine dell’ebreo” (Livorno, 2018).
Mircea Cărtărescu subliniază o trăsătură a autorului, care stă la baza întregii lui opere și – de altfel – le este comună: curiozitatea. „O curiozitate nestăpînită, una care îmbrățișează toate aspectele vieții. Andrei Oișteanu este un om ce scotocește în locuri în care puțini dintre noi ar scotoci, un om care caută lucruri <interesante> în sensul lui Kirkegaard, caută lucruri despre care simțim cu toții că înseamnă ceva mai mult decît se așteaptă oamenii să însemne”. (coperta a IV-a) Într-adevăr, cele 16 capitole ale volumului sînt tot atîtea studii generate de propensiunea lui Oișteanu pentru insolit, pentru evoluția mentalului colectiv al românilor, pentru disputele teologice dintre religii de-a lungul timpului, pentru istoria comunităților evreiești din România și Europa. Totul trecut prin sensibilitatea literatului și prin sistemul de gîndire al unui intelectual de înaltă clasă.
Cartea este deschisă de un studiu asupra veșmintelor la români, intitulat sugestiv, cu un ecou cioranian: „Sîntem ceea ce purtăm. Schimbarea la haine a României”. Andrei Oișteanu analizează codul cultural, mentalitar și vestimentar din secolele XVIII – XIX, insistînd asupra „revoluției vestimentare”, care era o „parte a revoluției politice”. Citînd reflecții ale secretarului domnitorului Moldovei Alexandru Mavrocordat, contele Maurice d’Hauterive în „Memoriu despre starea Moldovei” (1787), cercetătorul bucureștean notează că preluarea tipului de îmbrăcăminte oriental de la turci ar fi „încurajat trîndăvia”, dar și „un fel de trai mai nepăsător și mai semeț care, dacă n-a stricat încă însușirile sufletești ale neamului lor, le schimbă cel puțin în fiecare zi și în cele din urmă le va strica cu totul”. (p. 15) Sînt trecute în revistă opiniile altor intelectuali de marcă asupra codului vestimentar la români: Alecu Russo, sociologul Dumitru Drăghicescu („statismul oriental” vs.„mobilismul occidental”), Eugen Lovinescu, Mircea Eliade. În 1932, proaspăt întors din India, autorul lui „Maitreyi” lăuda hainele orientale, din perspectiva unei vieți sedentare. Concluzia este firească: schimbarea mentalităților se petrece în paralel cu schimbarea codului vestimentar, a modei feminine și masculine. „O tranziție reușită a României, din care am putea trage și azi unele învățăminte”. (p. 21)
La fel de interesant și bine documentat este și capitolul 3, referitor la conotațiile culinare ale puterii și corupției („stilistica puterii și lexicul corupției”), la percepția hranei în Orient, total diferită de cea din Occident. Tradiția populară a fardării în Țările Române, raportarea la corp, practicile diverse de înfrumusețare sau de corectare a aspectului fizic sînt temele celui de-al patrulea studiu („Trupul artificial. Fișe pentru o viitoare monografie”) în care Andrei Oișteanu face, în cunoștință de cauză, un inventar aproape exhaustiv al „măștilor & sulimanurilor” păstrate în „gavanoase” de stră-străbunicile noastre.
Splendidul eseu „Țara meșterului Manele” analizează istoria acestui gen muzical cu origine otomană, practicat în Valahia și Muntenia sub influența turcească. Nu sînt uitate „manelele culte” ale lui Dimitrie Cantemir, care, în tinerețe, fiind ostatic la Istanbul, a scris în limba turcă un tratat despre muzica orientală. Maneaua este definită ca o „stare de spirit”, iar „explozia de manelism” de după 1990 face subiectul părții finale a eseului, unde etnomuzicologul Andrei Oișteanu remarcă sentimentalismul ieftin ale acestor piese muzicale, adesea însoțit de o gesticulație vulgară: „În pofida unei istorii venerabile și a unor origini onorabile, manelele de astăzi au exacerbat partea lor de vulgaritate, începînd cu simplismul (infantilismul) textelor cîntate de guriști și terminînd cu senzualitatea (uneori obscenă) a mișcărilor erogene ale dansatoarelor <din buric>”. (p. 86)
Un foarte interesant articol despre „disputele teologice publice în Europa medievală” (cap. 12) prezintă o sinteză a chestiunii, nu dintr-o perspectivă propriu-zis teologică, ci – așa cum afirmă cercetătorul – din perspectiva istoriei religiilor. Gravurile de la paginile 197-226 ilustrează acest tip de „disputatio” interconfesională, ai cărei agenți erau cel mai adesea „reprezentanți ai celor două confesiuni aflate în relație de adversitate: creștinismul și mozaismul”. Iată și modul de desfășurare: „Arbitrul confruntării era un suveran creștin (cel mai adesea regele sau papa), iar în sală, ca public, pe lîngă alți demnitari, erau aduși mai ales membri ai comunității locale evreiești”. (p. 198) Evident, se urmărea prin confruntările „asimetrice” umilirea evreilor și determinarea unui număr cît mai mare dintre aceștia să adere la creștinism, devenind „conversos”. Sînt evocate disputele doctrinare de la Paris (1240), Barcelona (1263), Tortosa (1413-1414) menționîndu-se: „Lovitura de grație pentru comunitatea evreilor din Peninsula Iberică avea să se producă peste circa opt decenii (1492 în Spania și 1497 în Portugalia) cînd foarte mulți evrei sefarzi au fost expulzați, alții au fost exterminați, restul fiind obligați, de formă sau cu adevărat, să se convertească la creștinism”. (p. 204)
Elena Brândușa Steiciuc
