Și eu, ca fiecare împătimit al filmelor, am o listă scurtă a celor pe care le aștept cu o energie specială, pentru care fibrilez și cărora le aloc un spațiu interior distinct pe care îl completez cu încă o vizionare, și apoi încă una, și-ncă una… Sînt filme pe care le revăd ori de cîte ori le difuzează vreo televiziune, iar dacă sînt nostalgică, uneori chiar din proprie inițiativă. Iar creațiile lui Tim Burton sînt TOATE puse în ordine în sertarul ăsta al meu din suflet. Așa că alegerea acestui film în grila actuală PRO Cinema m-a preluat cu fascinațiile trecute la purtător și mi-a livrat un nou motiv sa rămîn fan al acestui regizor de geniu.
”Copiii domnişoarei Peregrine” ne spune o poveste pe care am întîlnit-o în esenţa ei şi la Michael Ende în Never Ending Story sau Momo, dar şi în minunatele Il Laberinto del Fauno al lui Benicio del Toro sau Hugo al lui Scorsese, cu acelaşi copil cu ochii deschişi către o altă lume, interpretat tot de Asa Butterfield, care aici e Jake, cel menit să trăiască în dimensiuni temporale diferite.
Şi atmosfera de dark-fantasy şi tensiunea că “nimicul” vorace care vrea să înghită iremediabil lumea e cît pe ce să reuşească, şi felul în care Sebastian-Atreyu, Momo, Hugo, Ofelia sau chiar Harry Potter au un rol messianic şi izbutesc să o salveze doar prin faptul că sînt deschiși, cred în miracol şi au puterea, voinţa şi determinarea de a lupta cu toate ”armele” sufletului curat – totul este parte a basmului universal pe care îl sorbim avizi de fiecare dată cînd ne întîlnim cu el în paginile cărţilor sau pe marele ecran.
Ceea ce îl face pe Tim Burton un regizor excepţional este însă felul în care jonglează în filmele lui cu categoriile estetice, predilecţia pentru macabrul devoalat cu artă şi mai ales imaginarul debordant al unei minţi înzestrate cu o viziune de geniu.
În filmele lui Burton nu e loc să îţi tragi răsuflarea, căci genericul te ancorează şi esti vrăjit subit de scenariul care expandează fabulos pînă la final. Iar felul în care ştie el să spună poveştile e atît de distinct, încît am putea numi un gen după numele lui, stilul “timburtonian” fiind deja după 35 de ani de carieră clasic!
De la Beetlejuice, Edward Scissorhands, Corpse Bride, Sleepy Hollow, Sweeney Todd sau Frankenweenie şi pînă la acest Miss Peregrine’s Home for Peculiars, Burton imaginează nepereche o lume fantastică şi întunecată, în care binele se luptă să răzbată – şi o face de fiecare dată – ca în orice poveste adevărată ce ne învaţă că în iubire este totul.
Jonglînd magistral cu spaţiile temporale, acţiunea translează de la anul în curs la perioada celui de-al Doilea Război Mondial, personajele fiind captive într-un loop al trăirii care le pune la adăpost de forţele răului. Şi trebuie să fii un “special”, ca Jake, ca să poţi să salvezi lumea şi pe deasupra şi iubirea, să fii singurul care vede şi poate face Soluţia salutară să devină manifestă.
Simbolistica lui Burton nu e una codată, el dă citate explicite şi din propria filmografie, dar şi din a altora sau din teme universale, aşa că poţi înţelege lesne ce vrea să transmită mesajul. În plus – recunoaşteţi! – avem nevoie de fantezie, de minuni, de credinţă, de siguranţa că dincolo de aparenţă există şi altceva, că dimensiunile spaţiului nu sînt doar cele pe care putem noi să le întrezărim cu simţirea profană şi că lumea are şi o latură criptată, la care au acces doar cei “speciali”, prin urmare aflaţi într-un alt stadiu al evoluţiei spirituale.
Cu un scenariu în care scriitorul Ramson Riggs i se alătură lui Jane Golman – cea căreia îi datorăm uimitoarea poveste Stardust (primul ei film din 2007!), dar şi Kick Ass, X-Men: First Class și Days of Future Past, dar mai ales inovativul Kingsman: The Secret Service – Tim Burton îşi asigură o partitură demnă de geniul lui şi ne azvîrle încă o dată în lumea fantastică, întunecată, captivantă a poveştilor spuse cu har.
Îl ajută magistral distribuţia care îi pune laolaltă pe uimitoarea Eva Green, pe Samulel L. Jackson, pe Judi Dench, pe inegalabilul Terrence Stamp şi pe Rupert Everett, revelaţia fiind Asa Butterfield, cel pe îl descopeream în tulburătoarea dramă The Boy in the Stripe Pyjamas, apoi în Nanny McPhee, pentru ca în 2011 Martin Scorsese să îi ofere şansa de a fi Hugo din filmul omonim, cimentînd deja percepţia generală că băiatul cu ochi uimitor de albaștri este un actor înnăscut. Iată-l aici adolescent, la fel de frumos, fără să fi pierdut ceva din lumina care îl face deosebit, reuşind să-i păstreze personajului Jake inocenţa şi sufletul la vedere şi să-i dăruiască fiorul autentic al primei iubiri.
După cum vă aşteptaţi din sugestia titlului, personajele sînt unele deosebite, cu puteri speciale, ce plasează subiectul în zona paranormalului, a fabulosului şi a fantasticului de tip burtonian, aşa că dacă nu credeţi în lucrurile astea, puteţi să luaţi totul ca pe un exerciţiu de imaginaţie şi tot veţi fi cuceriţi iremediabil!
Coloana sonoră a filmului ne bulversează simțurile cu Wish That You Were Here (titlu care nu poate să nu mă trimită la celebra piesa Pink Floyd de pe cel mai iubit album al meu care le aparţine!) cu care Florence & The Machine face minuni acustice, dominînd emoţional acestă transcripţie de excepţie a romanului din 2011 al lui Ransom Riggs, pe care Tim Burton a lansat-o pe orbita cinematografiei gata tăguită: masterpiece!
Aşa că este previzibil ce o să spun în final: nu rataţi sub nici o formă filmul acesta excepţional, căci dacă o veţi face o să înregistraţi în portofoliul filmelor de suflet o lipsă pe care – cu siguranţă – o veţi resimţi cu timpul!
Michaela Platon
Jurnalist de film
