Motto: ”Înotăm în plină fantezie, totul pare a fi o farsă” – Alexandru Marghiloman
Ce este acest București? De cum s-a instalat, administrația germană a ordonat un recensămînt. Scopul era de a defini Bucureștiul ca o pradă, pentru a identifica ce resurse are. Cît se poate tîlhări? Se punea întrebarea la Comandatură. Și ce se poate transporta în Germania, care trăia de mult sub regimul penuriei. Așa ocupantul afla că în oraș au rămas 312.942 locuitori (restul fugiseră în Moldova si în Rusia). Că în oraș există 83.699 case (vor fi supuse îndată sechestrului și confiscărilor multiple). Nu va scăpa nimic patrulelor germane, austro-ungare, bulgare și turcești, pornite prin oraș să jefuiască. Trăiau în București 121.699 de bărbați și 191.360 de femei. Dezechilibrul provenea din mobilizarea în armată a părții bărbătești. Pe lîngă românii get-beget găsim evrei, greci, unguri, nemți, ruși, bulgari etc. Circa 40% din populația Capitalei. Alt recensămînt s-a ocupat de animale. S-au numărat 900.000 de oi și capre, 225.000 de porci și 242.000 de cai, mai puțini decît cu un an în urmă, 1916.
Viața Bucureștiului este modelată de ordonanțele venite de la Comandatură și Primăria lui Lupu Kostaki. Zeflemelele și bîrfele ce se aud prin cafenele și birturi îi aveau ca eroi pe Carp, Maiorescu, Marghiloman. Ei ofereau un spectacol caraghios, un cadril în care perechile se schimbau continuu. Sînt parcă ieșiți din timp. Niște bătrîni politicieni, prea hîrșiți, care nu se pot lepăda de metehnele lor vechi. Erau în politică încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, în continuare pasionați de intrigi, de culise, de cabale și de conspirații. Trădările și loviturile de teatru erau tot ce știau să facă. Politicianismul era aerul pe care îl respirau. Visează cu ochii deschiși ca Berlinul sau Viena să le încredințeze formarea unui guvern. Roși de ambiții nu renunță, ei nu pot fi niște simpli civili. Vor puterea, chiar și una iluzorie, trăiesc pentru ea. Nu observă (sau ignoră) că Bucureștiul se află sub ocupația străină. Par că schimbă replici dintr-o piesa proastă, de bulevard, decorul este din alt vodevil. Nu părea să îi deranjeze ce face ocupantul împotriva populației și acceptau de fapt orice. Semizeii acestei elite – Carp, Maiorescu, Marghiloman – discută marile subiecte. Ce dacă sînt lipsite complet de orice actualitate și fără nici o legătură cu realitatea dură a ocupației străine. Lipsa lor de realism, caracterul fabulatoriu al intrigilor lor politice azi amuză. Firește, cînd nu consternează. Respectivii funcționează pe baza reflexelor condiționate însușite cu decenii în urmă.
Subiectele lor predilecte sînt alungarea de pe tron a plîngăciosului rege Ferdinand, scrierea unei noi constituții, reforma administrației. Cînd s-au găsit acești domni să discute? Iată un exemplu – împărțirea țării în gubernii, cum dorea Carp, ușor senil. Sînt niște personaje sub un clopot de sticlă, trăind într-o totală irealitate. Ocupanții puteau să ia măsurile cele mai de neînțeles, ei nu făceau decît să fie de acord. Iată un scurt extras: „S-a rechiziționat Palatul Știrbei pentru a face un Offiziersheim” (un cazino – n.a.). Se pare că s-a deschis și s-a scotocit peste tot”. (Marghiloman, „Note zilnice”, p. 118). Sau:„ O ordonanță cu același ton demagogic, pe care nu-l mai înțeleg din partea unui Guvern militar german. Tramvaiele sînt interzise civililor. Accesul trăsurilor este permis numai persoanelor care au autorizație de la poliție și poliția nu poate da aceste autorizări decît lucrătorilor. Este atît de ciudat, cu cît tramvaiele nu mai umblă”. (Alexandru Marghiloman, „Note politice”, vol. 2, p.130). L-am ales pe Marghiloman ca sursă pentru că era germanofil convins, adversar al liberalilor și Antantei. Nu poate fi suspectat că ar fi dușman al Puterilor Centrale. Este credibil pentru acest op. „Se demontează moara Assan, moara cea mai modernă și cea mai bine instalată din România, pentru a o transporta la Constantinopol”. (A. Marghiloman, „Note politice”, Vol. 2, p 131 ). Încă un extras: ”O ordonanță interzice civililor să întrebuințeze birjele fără o ordonanță specială, care nu poate fi dată decît în scop militar sau în interes de serviciu. Această ordonanță stîrnește o indignare generală. Nimeni nu mai are trăsură, toți caii, pînă și cei mai mici poney, au fost luați, vehiculele rechiziționate. Deci oricare ar fi urgența, toată lumea pe jos! De tramvai nici nu poate fi vorba”. (Alexandru Marghiloman, „Note politice”, p.136).
O lume care frizează absurdul, ceea ce este de fapt întotdeauna o ocupație străină. Încercînd să introducă ordinea, administrația lui Mackensen nu face decît să mărească haosul și să genereze infinite situații paradoxale și de neînțeles. Între această elita ieșită din timp și populația Bucureștiului, supusă rechizițiilor cele mai brutale, se cască o prăpastie de netrecut. În schimb, oamenii lor populează pofticioși anticamerele (Nenițescu, Lupu Kostaki, Tzigara Samurcaș) cerînd veșnic să fie primiți de Mackensen. Nu pentru a rezolva vreo problemă stringentă, ci ca să se afle la Capșa că au fost primiți în audiență de feldmareșal. Treabă de bonton, de prestigiu. Orgoliul a rămas același ca și în vremea păcii. Însemna pentru capsiști că aveai întîietate față de ceilalți gugumani, vorba lui Carp. Chestia se comenta un întreg sezon… „Biroul așa-zișilor șefi de cabinet, un fel de staul în care zac cîrlanii învîrtiți, trei hoituri – Carageale, Beldiman si Lupu Kostake fiul…” (Archibald, ”Porcii”, vol. 1, p. 90)
Stelian Tănase
Fragment din volumul în pregătire ”Mustățile Feldmareșalului Mackensen” (2025)
