La 26 mai 1538, Jean Calvin este expulzat din Geneva.
Geneva are înfățișarea unui oraș opulent și auster în același timp. Umbra lui Jean Calvin se citește inclusiv în simplitatea arhitecturii. Oraș prosper și scump. Geneva constă într-o înșiruire de sedii de bănci, corporații și organizații internaționale (ONU, Crucea Roșie etc.). Imaginea Genevei este salvată – nu de tot – de întinsul lac Leman din vecinătate. Altfel rămîne un oraș plicticos, cu aspect provincial, total neatrăgător. Nu prea are cu ce să te bucure pe tine, străin care te-ai nimerit în zonă. Mai ales dacă ai vizitat alte orașe mai fățoase – Praga, Roma, Londra. Elementul artistic, boem, aproape absent. Gloria orașului nu o fac genovezii, ci mai curînd străinii – de la Calvin, la Byron, Percy Shelley și Mary Shelley pînă la Borges. De n-ar exista unu – două muzee (cel ceasurilor Patek Philippe, de pildă) ar fi un pustiu diplomatico-bancaro-corporatist.
Dar lacul este o minunăție. Compensează banalitatea și cenușiul din jur. În mijlocul lui se zărește o coloană artificială de apă – devenită o vreme efigia orașului – popularizată pe mii de cărți poștale și reclame turistice kitsch. E atît de înaltă că pare să străpungă cerul. Lumea stă pe mal și o privește intrigată. Cînd apare curcubeul este un adevărat miracol. Se fotografiază, se scot exclamații, se comentează. Sînt oameni în toată firea transformați în copii.
Mai sînt și munții din jur cu vîrfurile lor înzăpezite în toate anotimpurile. Mont Blanc în zilele senine se vede în detaliu – e impresionant. Multe vapoare taie valurile lacului. Poți oricînd să te urci într-unul și să îți oferi o plimbare nostalgică. Asta am și făcut – într-un vas cu aburi din alte timpuri, avînd motor cu zbaturi sub punte. Vaporașele nu sînt numai pentru promenade romantice. Deservesc strict utilitar numeroasele așezări de pe maluri. Aici, undeva, la Versoix, a locuit mulți ani Regele Mihai. Am fost odată in vizită.
Împreună cu Elena, prin orașul vechi, să găsim urmele lui Jean Calvin. Spiritul Genevei nu poate fi înțeles fără el. A rămas patronul de necontestat și peste veacuri. A venit aici alungat de persecuțiile religioase din Franța și a rămas 25 de ani să-și predice convingerile. Orașul era mai tolerant decît Parisul timpului său. Un sfert de secol – timp destul pentru a lăsa o amprentă inconfundabilă. Influența sa – esențială. Urmele trecerii lui se simt și azi cu putere… Există două componente în profilul Genevei -1. Geneva era o republică, precum orașele italiene din nord. 2. Religia protestantă. Anticatolică, antipapistașă, bazată pe respingerea indulgențelor – ca la Martin Luther, cum au fost expuse în manifestul în 95 de puncte de la biserica din Wittenberg. Dar Jean Calvin își trage învățăturile mai ales din recitirea Bibliei și din practicile cultului religios.
Geneva n-a deloc fericită cît Jean Calvin s-a aflat în amvon. Era categoric, nu admitea discuții și nici să fie contrazis. Pe măsura creșterii influenței și a numărului de fideli era tot mai intolerant. S-a impus ca un predicator dogmatic, atît în ce privește învățăturile, cît și practicile cultului protestant. Acuza lejer de erezie, a făcut epurări masive, i-a alungat din Geneva pe cei pe care îi considera indezirabili. Nu a ezitat să excomunice și să impună arderea pe rug pentru mulți așa-ziși eretici. A declanșat o campanie de vînătoare de vrăjitoare care nu a încetat niciodată în timpul vieții lui (d. 1564). Era un fundamentalist religios. Protestant, calvinist.
Vizită la muzeul protestantismului aflat în casa în care a locuit Jean Calvin. Este foarte aproape de Biserica Saint Pierre, unde și-a predicat învățătura. Îl găsesc cam înghesuit. Avînd în vedere amploarea calvinismului – de la coasta de NE a Americii, în Africa de Sud și Europa de NV, muzeul ar fi trebuit să aibă alte dimensiuni. Ar fi multe de spus și de arătat. Pînă la urmă este un muzeu “Calvin la Geneva“, nu al protestantismului, cum spune firma – “Muzeul mondial al Reformei”. Comerțul rămîne suveran ca și afacerile religioase, cu ingredientul obligatoriu – reclama. Banul primează… Urmează arderea pe rug a cîtorva eretici. Fiți pregătiți!
Rămîne o enigmă: cum se face că Jean Calvin, după toate nenorocirile pe care le-a provocat și după teroarea pe care a răspîndit-o în oraș, a rămas popular printre genovezi și este încă urmat?
Amsterdam
Cel mai bine un oraș se vede de pe apă. Că e golf, fluviu, ocean, lac… E un adevăr știut. Se verifică și în versiunea Amsterdam. Cumpăr o excursie cu vaporașul pe canale. M-am preumblat deja de-a lungul cîtorva de cînd am venit și sînt curios să încerc și experiența asta să plutesc pe apa unui canal să văd ce se întîmplă. Sigur trebuie sa fie altceva. Canalele Amsterdamului sînt foarte înguste. Adesea căpitanul e obligat să manevreze pentru a face loc altui vas care vine din sens contrar. Pasagerii urmăresc atenți și temători ce se întîmplă. Trebuie că sînt încîntat, e ideea de risc fără să te temi. Canalele Amsterdamului dau imaginea unui oraș lacustru. Aflu că sînt mai numeroase decît la Veneția. Podurile sînt și ele mai multe. Fațadele imobilelor de pe maluri se înșiră unele după altele, înalte, înguste, lipite zid în zid ca într-un joc cu mărgelele de sticlă. Mă încîntă cînd se ridică un podeț (sînt o sumedenie) ca să ne facă loc să trecem în partea cealaltă. Roți dințate, pîrghii, scîrțîit prelung. Mecanică din secolul al XIX-lea, ceva din Jules Verne. Alt lucru de interes sînt barjele, remorcherele etc. înșirate de-a lungul malurilor transformate în locuințe. Imediat după război a fost o mare criză locativă. Primăria a instalat aceste vase pe canale și le-a închiriat familiilor fără adăpost să locuiască, oameni nevoiași. Experiența a prins. Între timp acest vase ancorate la mal s-au transformat din locuințe ieftine în locuințe scumpe și pretențioase. Costă mult să îți procuri una. Te costă și transformarea vasului în locuință. Nu este un proces simplu transformarea unui vas într-un spațiu locuibil. Dar ce rezultă este un loc unde merită să trăiești. Dacă în anii 60/70 hipioții și studenții alcătuiau majoritatea, azi este populată de middle-class. Altă lume… E plăcut să vezi o barjă cu rufe întinse la uscat pe frînghie, cu un cîine păzind puntea, sau un cuplu jucînd cărți… E o viață să îi zicem boemă. Amsterdam este orașul berii, al milioanelor de biciclete, dar și al locuințelor lacustre. Peisaj unic în Europa.
Sînt două lucruri de care trebuie să te temi odată ajuns la Amsterdam. Întîi de tramvaie. Se apropie silențioase și dacă nu ești atent pe unde mergi riști să dai de necaz… Altul este puzderia de biciclete – sînt înregistrate o jumătate de milion. Le vezi în tot locul rezemate de balustradele podurilor, de ziduri, în fața prăvăliilor și restaurantelor, a școlilor. Pretutindeni unde există suflare de om în Amsterdam, oraș cu străzi înguste unde localnicul preferă mașinii personale și taxiurilor, bicicleta. Olandezii sînt și un popor sportiv. Face parte din cultura lor să meargă pe bicicletă toată ziua, indiferent de anotimp. Îmi imaginez un peisaj aerian plin de biciclete care levitează, cad din cer, coboară, răsturnate pe nori, venind din picaj spre pămînt, cum se ridică încet în tării unde ochiul nu mai percepe ceva decît dacă ai la îndemînă întîmplător un telescop ca al lui Galilei. Parcă văd cum se desprind roți, ghidoane, cadre, șei care alunecă mai departe de sine stătător… Abia jos se refac și sînt iar numai biciclete întregi. Magia dispare.
Dimineața, mai ales cînd cobor din hotel, înghesuiala de biciclete este apocaliptică. Se aude strident sunetul soneriilor și trec pe lîngă mine în viteză mii și mii de bicicliști fără să te vadă. Apar din neant – tu pe trotuarul tău te ferești – și se duc undeva, într-o lume fără puncte cardinale. Extrem de fantomatică secvența. Ducă-se! O impresie înfricoșătoare, de neuitat. Fîșîitul pneurilor frecate de asfalt îți rămîne în auz. E o zarvă inconfundabilă mai ales în intersecții și pe poduri. Cîrdurile de bicicliști sînt o marcă a Amsterdamului. Imaginea sa tip, mai mult ca oricare alta.
Fragmente din volumul ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, în pregătire la Editura CorintBooks, 2023.
